Starea actuală a resurselor tehnologice în România

IT & C - Descarcă PDFSfetcu, Nicolae (2025), Starea actuală a resurselor tehnologice în România, IT & C, 4:2, 3-10, DOI: 10.58679/IT99972, https://www.internetmobile.ro/starea-actuala-a-resurselor-tehnologice-in-romania/

 

Current State of Technological Resources in Romania

Abstract

In 2025, Romania is at a crucial stage of digital transformation, characterized by significant progress in technological infrastructure, but also by persistent challenges in the field of digital education and the integration of emerging technologies.

Keywords: technological resources, Romania, European Union, infrastructure, broadband coverage, 5G, internet accessibility, ICT, digital literacy

Rezumat

În anul 2025, România se află într-o etapă crucială a transformării digitale, caracterizată de progrese semnificative în infrastructura tehnologică, dar și de provocări persistente în domeniul educației digitale și al integrării tehnologiilor emergente.

Cuvinte cheie: resurse tehnologice, România, Uniunea Europeană, infrastructura, acoperirea în bandă largă, 5G, accesibilitatea la internet, TIC, alfabetizarea digitală

 

IT & C, Volumul 4, Numărul 1, Martie 2025, pp. 3-10
ISSN 2821 – 8469, ISSN – L 2821 – 8469, DOI: 10.58679/IT99972
URL: https://www.internetmobile.ro/starea-actuala-a-resurselor-tehnologice-in-romania/
© 2025 Nicolae Sfetcu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Starea actuală a resurselor tehnologice în România

Nicolae SFETCU[1]
nicolae@sfetcu.com

[1] Cercetător – Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST), Divizia de Istoria Științei (DIS), ORCID: 0000-0002-0162-9973

 

Introducere

Sectorul TIC din România este format din producători de componente electronice, calculatoare și echipamente periferice, echipamente de comunicații, electronice de larg consum și medii de înregistrare magnetice și optice; publicare de software; telecomunicații; servicii de tehnologie a informației; portaluri web, prelucrare de date, administrare pagini web și activități conexe; reparații calculatoare si echipamente de comunicații. (ITA 2024)

România a făcut progrese considerabile în stabilirea unei infrastructuri tehnologice moderne. Țara se mândrește cu una dintre cele mai rapide viteze de internet la nivel global, plasându-se adesea printre primele din Europa în ceea ce privește calitatea în bandă largă. Potrivit datelor recente, viteza medie de internet a României este de aproximativ 200 Mbps, ceea ce o plasează printre liderii din Europa pentru accesibilitate (European Commission 2023).

Sectorul TIC (Tehnologia Informației și Comunicațiilor) este un motor proeminent al creșterii economice, contribuind cu aproximativ 7% din PIB-ul României (Goschin and Constantin 2007). Orașe mari precum București, Cluj-Napoca și Iași s-au dezvoltat în centre tehnologice vibrante, care găzduiesc atât corporații multinaționale, cât și un număr tot mai mare de startup-uri de succes. În plus, sectorul dezvoltării software din România este recunoscut pentru capacitățile sale de codare de înaltă calitate, în mare parte datorită accentului puternic pus pe educația STEM (știință, inginerie, tehnologie și matematică).

Conform lui (European Commission 2024b), România a înregistrat o creștere a calității sistemului său de cercetare cu 33,8% puncte, deși atractivitatea sistemelor de cercetare din România se menține la 37,7% din media UE în 2024. În digitalizare, România a crescut cu 36,9% din 2017, cu o performanță de 144,4% din media UE în 2024 în ceea ce privește penetrarea în bandă largă (pe primul loc în UE). Competențele digitale rămân modeste, cu o performanță de 21,3% din media UE în 2024.

Figura 1. Evoluția în România comparativ cu celelalte țări UE

În anul 2025, România se află într-o etapă crucială a transformării digitale, caracterizată de progrese semnificative în infrastructura tehnologică, dar și de provocări persistente în domeniul educației digitale și al integrării tehnologiilor emergente. (EY România 2025)

Poziția României în UE

România deține o poziție unică în Uniunea Europeană în ceea ce privește resursele tehnologice. Deși a făcut progrese considerabile în domenii precum viteza de bandă largă, clasându-se printre primele în Europa în ceea ce privește disponibilitatea internetului de mare viteză, alți indicatori, cum ar fi alfabetizarea digitală și dezvoltarea infrastructurii tehnologice, sunt în urma multor țări din Europa de Vest. România beneficiază de un cost relativ scăzut al accesului la internet de mare viteză, care a încurajat adoptarea acestuia, dar se confruntă cu provocări în ceea ce privește dezvoltarea inegală între zonele urbane și rurale, regiunile rurale fiind adesea sub-servite în investiții tehnologice.

Potrivit Indicelui Economiei și Societății Digitale (DESI) al Comisiei Europene pentru 2023 (Comisia Europeană 2022), România ocupă locul 26 din 27 de țări UE, indicând o marjă semnificativă de îmbunătățire a integrării digitale și a utilizării tehnologiei. (European Commission 2024c) România are scoruri mult peste media UE în ceea ce privește viteza internetului, în mare parte datorită investițiilor în infrastructura de fibră optică. Cu toate acestea, continuă să se lupte cu probleme precum competențele digitale scăzute în rândul populației sale și serviciile insuficiente de guvernare electronică, care împiedică beneficiile potențiale mai largi ale acestor resurse tehnologice.

Figura 2. Abilități digitale, Romania vs. Uniunea Europeană (Comisia Europeană 2023)

Clasamentul Indicele Economiei și Societății Digitale (DESI) al Uniunii Europene evidențiază întârzieri în integrarea tehnologiilor digitale în economie și societate. Acest clasament reflectă nevoia de investiții suplimentare în infrastructura digitală și în dezvoltarea competențelor digitale ale populației.

Analiza infrastructurii: acoperire în bandă largă, lansare 5G și accesibilitate la internet

Infrastructura de bandă largă a României este una dintre cele mai bune din Europa, în primul rând în zonele urbane. Acoperirea fixă în bandă largă este disponibilă pentru mai mult de 87% din gospodării, cu conexiuni de mare viteză furnizate de rețele extinse de fibră optică. Această prezență puternică se datorează parțial liberalizării timpurii a sectorului telecomunicațiilor și investițiilor mari din partea părților interesate atât publice, cât și private. România se mândrește cu unele dintre cele mai mari viteze medii de internet din UE, în special în orașe mai mari precum București, Cluj-Napoca și Timișoara. (European Commission 2024a)

Figura 3. Infrastructura digitală, România vs. UE (Comisia Europeană 2023)

În 2021, România s-a clasat pe locul 5 în lume în ceea ce privește conexiunea la Internet prin bandă largă fixă, având viteze medii de descărcare de 214 Mbit/s (Speedtest 2024). În România, internetul în bandă largă este disponibil din anul 2000, prin cablu coaxial, mai întâi de la Kappa (acum deținut de UPC) și în prezent de la DIGI și UPC. Vitezele recente variază între 10 Mbit/s și 1000 Mbit/s pentru planurile de uz casnic, iar traficul de date este necontorizat.

Cu toate acestea, lansarea 5G în România s-a confruntat cu întârzieri în comparație cu alte țări din UE. În timp ce rețelele pilot 5G au fost lansate în mai multe orașe, acoperirea la nivel național rămâne limitată. Implementarea a fost încetinită de obstacolele de reglementare, întârzierile în licitarea licențelor de spectru și preocupările geopolitice cu privire la furnizorii de echipamente. Guvernul României și-a propus să accelereze lansarea 5G, în special în centrele urbane cheie, ca parte a agendei sale mai ample de transformare digitală pentru a se alinia mai strâns la standardele UE. (Media Galaxy 2024)

Accesibilitatea la internet este, de asemenea, o imagine mixtă în România. Locuitorii din mediul urban se bucură în general de acces la internet rapid și accesibil, în timp ce zonele rurale se confruntă cu dificultăți de conectivitate. Aproximativ 40% din populația rurală a României nu are o acoperire suficientă în bandă largă, iar decalajul digital dintre zonele urbane și cele rurale rămâne o provocare majoră. Au fost lansate inițiative precum Planul național de bandă largă pentru a aborda această disparitate, dar progresul a fost mai lent decât se anticipase. (European Commission 2024a)

Conform unui studiu realizat de EY România, peste două treimi dintre organizațiile românești consideră investițiile în tehnologiile emergente o prioritate strategică. Tehnologii precum cloud computing-ul, inteligența artificială (IA), securitatea cibernetică și Internet of Things (IoT) sunt recunoscute pentru potențialul lor de a crește productivitatea, de a îmbunătăți serviciile și de a reduce costurile operaționale. În prezent, 41,6% dintre companii au integrat complet soluții cloud în procesele lor operaționale, iar un număr tot mai mare testează activ soluții bazate pe IA. (EY România 2025)

Indicatori cheie: creșterea sectorului TIC, ratele de alfabetizare digitală și disponibilitatea resurselor tehnologice

Sectorul TIC din România a înregistrat o creștere consistentă, contribuind semnificativ la PIB-ul țării. În 2022, sectorul TIC a reprezentat aproximativ 6% din PIB-ul României, iar tendința este de așteptat să continue pe măsură ce sectorul beneficiază de o forță de muncă calificată, specializată în dezvoltare de software și servicii IT. România găzduiește mai multe hub-uri tehnologice cheie, Cluj-Napoca dezvoltându-se ca un centru în creștere pentru startup-uri și inovare în tehnologie. Țara este cunoscută și pentru externalizarea și exporturile de servicii IT, care s-au extins rapid în ultimii ani. (Goschin and Constantin 2007)

În ciuda creșterii sectorului TIC, ratele de alfabetizare digitală ale României rămân printre cele mai scăzute din UE. Raportul DESI pentru 2023 (Comisia Europeană 2023) arată că doar aproximativ 31% din populația României deține competențe digitale de bază, față de o medie a UE de aproximativ 54%. Această diferență reflectă un blocaj critic în valorificarea resurselor tehnologice la întregul lor potențial. Au fost inițiate reforme educaționale și programe de formare care vizează creșterea competențelor digitale, dar provocările sistemice, cum ar fi accesul limitat la tehnologie în școlile din mediul rural și lipsa de accent pe competențele TIC în programa educațională, au împiedicat progresul.

Figura 4 Digitalizarea afacerilor, România vs. UE (Comisia Europeană 2023)

În ceea ce privește disponibilitatea resurselor tehnologice, România are un număr relativ mare de absolvenți de informatică, ceea ce susține industria TIC în plină dezvoltare. Țara investește și în servicii publice digitale, dar aceste eforturi sunt încă în stadii incipiente, multe instituții publice încă nu adoptă soluții de e-guvernare în mod eficient. Programele guvernamentale, precum Planul Național de Recuperare și Reziliență al României, urmăresc îmbunătățirea infrastructurii digitale și a serviciilor digitale publice, reprezentând un pas important către reducerea decalajului cu restul UE.

Între 2014 și 2023, numărul angajaților din sectorul tehnologic din România a crescut cu 188%, evidențiind un interes crescut pentru domeniul IT. Cu toate acestea, 61% dintre organizații indică lipsa profesioniștilor calificați ca fiind o barieră majoră în adoptarea tehnologiilor emergente. De asemenea, 76% dintre respondenți consideră că sistemul educațional nu pregătește adecvat forța de muncă pentru cerințele actuale ale pieței tehnologice. (EY România 2025)

Concluzie

Pentru a accelera transformarea digitală, România a implementat Strategia Națională privind Digitalizarea Competitivă și Inovarea Digitală a României (SNDCIDR). Aceasta promovează colaborarea între sectorul public și privat, sprijinind dezvoltarea Centrelor de Inovare Digitală (CID-uri) care oferă expertiză și infrastructură pentru testarea și adoptarea tehnologiilor emergente. De asemenea, strategia vizează creșterea competențelor digitale ale angajaților din instituții publice și IMM-uri, precum și dezvoltarea unui cadru normativ favorabil inovației. (Guvernul României 2024)

România dispune de o infrastructură digitală în dezvoltare și de un sector IT în creștere, însă pentru a valorifica pe deplin aceste resurse, este esențială o abordare integrată care să includă investiții în educație digitală, dezvoltarea competențelor forței de muncă și stimularea inovației prin colaborări între sectorul public și privat. Prin aceste măsuri, România poate avansa semnificativ în transformarea digitală și în consolidarea poziției sale în economia digitală europeană.

Bibliografie

  • Comisia Europeană. 2022. “Indicele Economiei Și Societății Digitale (DESI) 2022 – România.” https://ec.europa.eu/newsroom/dae/redirection/document/88758.
  • ———. 2023. “Digital Decade Country Report 2023 – Romania.” https://ec.europa.eu/newsroom/dae/redirection/document/98631.
  • European Commission. 2023. “Broadband Coverage in Europe 2022 | Shaping Europe’s Digital Future.” September 27, 2023. https://digital-strategy.ec.europa.eu/en/library/broadband-coverage-europe-2022.
  • ———. 2024a. “Broadband in Romania | Shaping Europe’s Digital Future.” October 30, 2024. https://digital-strategy.ec.europa.eu/en/policies/broadband-romania.
  • ———. 2024b. “European Innovation Scoreboard 2024 – Country Profile Romania.” https://ec.europa.eu/assets/rtd/eis/2024/ec_rtd_eis-country-profile-ro.pdf.
  • ———. 2024c. “The Digital Economy and Society Index (DESI) | Shaping Europe’s Digital Future.” 2024. https://digital-strategy.ec.europa.eu/en/policies/desi.
  • EY România. 2025. “Studiu EY România: Impactul tehnologiilor emergente asupra transformării economice.” 2025. https://www.ey.com/ro_ro/newsroom/2025/04/impactul-tehnologiilor-emergente-asupra-transformarii-economice.
  • Goschin, Zizi, and Daniela Constantin. 2007. “Romania’s Development towards the Knowledge Economy: The ICT Dimension.” Informatica Economica Journal, January.
  • Guvernul României. 2024. “STRATEGIA NAȚIONALĂ Din 18 Septembrie 2024 Pentru Dezvoltarea Și Susținerea Digitalizării Prin Intermediul Centrelor de Inovare Digitală Din România 2024-2027.” 2024. https://legislatie.just.ro/public/DetaliiDocument/288984?utm_source=chatgpt.com.
  • ITA. 2024. “Romania – Information & Communications Technology (ICT).” January 12, 2024. https://www.trade.gov/country-commercial-guides/romania-information-communications-technology-ict.
  • Media Galaxy. 2024. “Cand va Aparea Tehnologia 5G in Romania?” 2024. https://mediagalaxy.ro/tehnologie-5g-romania/pag/.
  • Speedtest. 2024. “Speedtest Global Index – Internet Speed around the World.” Speedtest Global Index. 2024. https://www.speedtest.net/global-index.

 

CC BY SA 4.0Articol cu Acces Deschis (Open Access) distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY SA 4.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0/).

Studiu asupra capacităților de cercetare-dezvoltare pe Platforma Măgurele

IT & C - Descarcă PDFCozma, Lucian Ștefan; Golea, Daniela Georgiana; Tănase, Tiberiu (2025), Studiu asupra capacităților de cercetare-dezvoltare pe Platforma Măgurele, IT & C, 4:2, 27-37, DOI: 10.58679/IT93283, https://www.internetmobile.ro/studiu-asupra-capacitatilor-de-cercetare-dezvoltare-pe-platforma-magurele/

 

Study on R&D Capacities on Măgurele Platform Romania

Abstract

Following the initiative to establish a non-governmental organization („District 2”) with the proposed purpose, among others, of „developing and implementing activities and projects aimed at protecting the environment, reducing the negative effects of climate change and the impact of the energy sector on the environment”, „reducing the negative social and environmental impact regarding transport infrastructure projects” (Statute, Chapter II, Art. 5, Paragraph 2, Sections 26, 27), this study was initiated with the aim of identifying the development potential of research institutes in the field of physics, which also have (or may have) production capacities in special fields, most often in cutting-edge technology.

Keywords: research and development, Măgurele Platform, infrastructure, resources, institutes

Rezumat

Ca urmare a iniţiativei de înfiinţare a unei organizaţii non-guvernamentale („District 2”) având drept scop propus, printre altele- „dezvoltarea şi implementarea de activităţi şi proiecte ce au ca scop protecţia mediului înconjurător, reducerea efectelor negative produse de schimbările climatice şi a impactului sectorului energetic asupra mediului”, „reducerea impactului negativ social si de mediu in ceea ce priveste proiectele de infrastructura de transport”(Statut, capit.II, art.5, alin.2, pct. 26, 27), s-a iniţiat acest studiu urmărind identificarea potenţialului de dezvoltare al unor institute de cercetare din domeniul fizicii, care dispun (ori pot dispune) şi de capacităţi de producţie în domenii speciale, cel mai adesea ale tehnicii de vârf.

Cuvinte cheie: cercetare-dezvoltare, Platforma Măgurele, infrastructura, resurse, institute 

 

IT & C, Volumul 4, Numărul 1, Martie 2025, pp. 27-37
ISSN 2821 – 8469, ISSN – L 2821 – 8469, DOI: 10.58679/IT93283
URL: https://www.internetmobile.ro/studiu-asupra-capacitatilor-de-cercetare-dezvoltare-pe-platforma-magurele/
© 2025 Lucian Ștefan COZMA, Daniela Georgiana GOLEA, Tiberiu TĂNASE. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Studiu asupra capacităților de cercetare-dezvoltare pe Platforma Măgurele

Lucian Ștefan COZMA[1], Daniela Georgiana GOLEA[2], Tiberiu TĂNASE[3]
lucian.stefan@yahoo.fr, kolerdaniela@gmail.com, tiberiu_tanase@yahoo.com

[1] Doctor în Științe Militare (Universitatea Națională de Apărare), Fizician (Universitatea București), Membru colaborator al CRIFST, Academia Română

[2] Doctorand în Securitate și Științe politice (Universitatea din Ruse „Angel Kanchev”, Bulgaria), economist (Universitatea din Oradea), Director de Relații Externe la CIARO –‚‚Center for Intelligence Analysis, Research & Operations’’ Washington, Membru colaborator al CRIFST, Academia Română

[3] Membru al Diviziei de Istoria Științei din cadrul Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii – CRIFST al Academiei Române, Lector Univ. Dr. Universitatea Româno-Americană, Membru al Societății de Științe Istorice din România

 

Declanşarea studiului

Ca urmare a iniţiativei de înfiinţare a unei organizaţii non-guvernamentale („District 2”) având drept scop propus, printre altele- „dezvoltarea şi implementarea de activităţi şi proiecte ce au ca scop protecţia mediului înconjurător, reducerea efectelor negative produse de schimbările climatice şi a impactului sectorului energetic asupra mediului”, „reducerea impactului negativ social si de mediu in ceea ce priveste proiectele de infrastructura de transport”(Statut, capit.II, art.5, alin.2, pct. 26, 27), s-a iniţiat acest studiu urmărind identificarea potenţialului de dezvoltare al unor institute de cercetare din domeniul fizicii, care dispun (ori pot dispune) şi de capacităţi de producţie în domenii speciale, cel mai adesea ale tehnicii de vârf.

Obiectivele urmărite

Sunt structurate în domenii principale de investigaţie:

  1. Evaluarea infrastructurii şi resurselor (materiale, umane, financiare, etc) existente în momentul de faţă;
  2. Identificarea capacităţilor de producţie latente, nedezvoltate încă, dar potenţiale;
  3. Stabilirea şi evaluarea lipsurilor sau a factorilor care împiedică dezvoltarea unor activităţi productive;
  4. Studierea legislaţiei specifice domeniului investigat;
  5. Elaborarea unor CONCLUZII și PROPUNERI.

Introducere

Ca urmare a activităţilor noastre (proprii sau în cadrul unor programe) în domeniul fizicii aplicate, precum şi a observării şi analizării numeroaselor dificultăţi (cel mai adesea considerate oficial ca insurmontabile) din domeniile energetic şi transporturi, s-a considerat oportună investigarea pieţei interne şi internaţionale, raportată la potenţialul tehnologic propriu- în vederea identificării unor posibile idei de dezvoltare, care se pot concretiza în proiecte sau/şi programe şi în care ar putea fi atraşi diverşi investitori.

În urma investigaţiei noastre s-au constatat următoarele:

1- Infrastructura şi resursele

Investigaţia noastră nu s-a îndreptat decât asupra a două institute de cercetare-dezvoltare şi organizaţiile de învăţământ superior afiliate: Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmă şi Radiaţii (INFLPR)- Măgurele (Bucureşti) şi Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor (INFM)- Măgurele (Bucureşti); Facultatea de Fizică– Măgurele şi Secţia Fizică a Facultăţii de Ştiinţe Exacte şi Inginereşti (Universitatea Hyperion-Bucureşti). S-a observat că o mare parte din cadrul personalului calificat tânăr, provine de la cele două organizaţii de învăţământ superior sus-menţionate, organizaţii dotate cu laboratoare de cercetare în general bine echipate.

  • Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmă şi Radiaţii (INFLPR)- Măgurele (Bucureşti) deţine:
  • laboratoare de sinterizare şi creştere a cristalelor utilizate la fabricarea laserilor;
  • laboratoare de cercetare-dezvoltare în tehnica laserilor, cu aplicaţii în spectroscopie la nivel microscopic, defectoscopie de mare precizie, aplicaţii în sisteme de propulsie şi energetică, etc;
  • infrastructură care oferă potenţialul dezvoltării (spaţiu şi dotări apte pentru realizarea unor ateliere de producţie în care activităţile de laborator sus-menţionate, să capete o componentă productivă, comercială);
  • personal înalt calificat, cu o vastă experienţă în domeniu, deţinători de brevete, autori ale unor lucrări şi comunicări ştiinţifice de nivel internaţional; şi personal tânăr în general bine instruit;
  • instalaţii de tip accelerator de particule, cu performanţe foarte bune (vezi anexa 2).
  • Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor (INFM)- Bucureşti:
  • laboratoare bine echipate;
  • personal înalt calificat, cu acelaşi observaţii ca şi la punctul precedent;
  • activităţi de cercetare şi potenţial de producţie în domeniul materialelor piezoelectrice (şi nu numai) şi aplicaţiilor corespunzătoare;
  • infrastructură neutilizată încă la potenţialul maxim.
  • Facultatea de Fizică (Măgurele) prezintă următoarele avantaje:
  • proximitatea faţă de laboratoarele şi punctele de lucru ale INFLPR şi INFM;
  • posibilitatea participării directe a studenţilor în activităţile de cercetare şi în fizica aplicată;
  • identificarea (în mare măsură) a cercetătorilor din institutele sus-menţionate cu profesorii din cadrul corpului didactic al facultăţii;
  • infrastructura şi dotările oferă un potenţial mult mai mare din perspectiva activităţilor de cercetare, inclusiv aplicată, acesta fiind încă incomplet utilizat în momentul de faţă.
  • Secţia Fizică din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Exacte şi Inginereşti (Bucureşti):
  • acces facil, fiind în interiorul Capitalei, într-o zonă foarte accesibilă;
  • laboratoare de cercetare-experimentare în general bine utilate, cu posibilităţi de extindere;
  • infrastructură corespunzătoare, de asemenea cu posibilitatea extinderii;
  • cămin şi cantină pentru studenţii care nu au domiciliu/reşedinţă proprie în Bucureşti.

2- Capacităţile de producţie latente, nedezvoltate încă, dar potenţiale

Fiind institute de cercetare şi nu unităţi de producţie, aceste organizaţii sunt obişnuite să primească finanţare din partea Statului Român, mai ales în cazul în care desfăşoară activităţi considerate „de interes naţional”. În acest context, deşi legalmente au capacitatea dezvoltării unor afaceri, prin atragerea unor parteneri locali ori străini, astfel de iniţiative au întârziat să apară, în mare măsură şi datorită lipsei informaţiilor legate de activitatea şi potenţialul fizicienilor de la Măgurele, dar şi a faptului că există un regim legal special (vezi pct.4 din prezentul studiu).

Este evident că institutele de cercetare menţionate nu vor putea să amestece activitatea de afaceri cu acea de cercetare strategică, de interes naţional. Ceea ce însă nu s-a observat de către potenţialii investitori este faptul că nici nu este nevoie ca aceste două activităţi (şi regimuri juridice) să fie amestecate. Şi aceasta deoarece activitatea de producţie s-ar desfăşura în cadrul unor spaţii diferite faţă de laboratoarele de cercetare, iar aparatura din cadrul acestor laboratoare nu ar servi decât tangenţial activităţilor de producţie- acestea căpătând un regim juridic şi administrativ separat faţă de cadrul legal şi organizatoric al institutului de cercetare, acesta din urmă având totuşi capacitatea de a face prestări servicii pe bază de contract.

Altfel zis, o activitate de producţie se poate desfăşura la nivelul unei societăţi comerciale care este preferenţial găzduită în spaţiu aflat în incinta institutului şi care pe bază de contract (tot cu regim preferenţial) se bucură de o serie de prestări servicii realizate cu aparatura institutului de cercetare. Menţionez că astfel de soluţii juridice s-au aplicat deja, existând ca atare pe platforma Măgurele mai multe exemple de societăţi comerciale afiliate institutelor de cercetare.

Pe lângă Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmă şi Radiaţii (INFLPR) se pot desfăşura activităţi de producţie care să urmărească:

  • producerea de cristale destinate tehnicii laser, la preţuri mai mici decât cele practicate la nivel internaţional;
  • producerea altor componente din domeniul tehnicii laser, în aceleaşi condiţii generale ca acelea menţionate la punctul precedent, de pildă realizarea unor componente de tip Q-swith (dispozitive electronooptice destinate tehnicii laser în impulsuri ultrascurte) la preţuri relativ mici;
  • lucrări de defectoscopie de mare precizie, realizată chiar şi asupra unor piese realizate din materiale sau în condiţii în care altfel de tehnici de defectoscopie nu ar putea da rezultate;
  • lucrări de spectroscopie microscopică;
  • aplicaţii în energetica „verde”.

            Pe lângă Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor se pot realiza elemente piezoelectrice/termoelemente, etc, senzori şi traductoare, care se pot  comercializa în aplicaţii precum:

  • termostatări pentru incinte de dimensiuni diverse, pornind de la termostatarea dispozitivelor electronice de putere şi ajungând până la incinte relativ mari, cum ar fi incubatoarele;
  • realizarea unor generatoare electrice bazate pe efectul piezoelectric;
  • emiţătoare de ultrasunete utilizate pentru defectoscopie, cuptoare electrice de mare randament, perforatoare ultrasonice de mare precizie, etc;
  • termoelemente pentru generatoare electrice neconvenţionale bazate pe transformarea directă a căldurii în energie electrică. Şi multe altele.

Toate elementele necesare acestor tehnologii, se obţin în general la preţuri mai mici decât cele practicate la nivel internaţional în momentul de faţă.

            La Facultatea de Fizică (Măgurele) se pot amenaja secţii de producţie, în situaţia în care o parte din spaţiu este neutilizat; proximitatea sediului facultăţii faţă de institutul de cercetare face ca găzduirea activităţilor de producţie în spaţiul facultăţii să fie o soluţie oportună, mai ales că în cea mai mare parte personalul calificat se va recruta din rândul studenţilor de fizică. La Secţia Fizică din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Exacte şi Inginereşti (Bucureşti), în cadrul laboratoarelor utilate, se pot desfăşura activităţile independente (faţă de cele ale Institutului) de cercetare-dezvoltare, cu scop pur aplicativ în activitatea de producţie (comercializare). Tot aici este oportun să se desfăşoare activităţile de pregătire (formare/specializare) a personalului tânăr ce urmează a fi încadrat în muncă. Este de fapt, „pepiniera” în care sunt fomaţi lucrătorii şi specialiştii ce urmează a fi utilizaţi direct în cadrul activităţilor de producţie despre care se face vorbire. Acestea sunt capacităţi latente, încă neutilizate în momentul de faţă.

Ca observaţie- personalul din cadrul institutelor de cercetare menţionate, coincide în mare măsură cu personalul didactic din cadrul celor două facultăţi de fizică.

3- Stabilirea şi evaluarea lipsurilor sau a factorilor care împiedică dezvoltarea unor activităţi productive

În urma investigaţiei făcute s-au desprins următoarele aspecte:

  • nu a existat un cadru unificator (prin intermediul unei organizaţii guvernamentale sau non-guvernamentale) prin care toate organizaţiile menţionate (eventual şi altele neluate în calcul în cadrul acestui studiu) să fie strânse în cadrul unui consorţiu pentru ca astfel să fie stabilit un program comun de activitate cu anumite scopuri şi obiective bine determinate şi având totodată componente de natură socială, ecologică, educaţională, comercială, de dezvoltare, etc;
  • faptul că instalaţiile şi activităţile desfăşurate la nivelul institutelor de cercetare de la Măgurele, sunt din punct de vedere juridic încadrate ca fiind „de interes naţional” a condus la apariţia şi menţinerea unei stări de inhibare a interesului agenţilor comerciali de a colabora cu aceste institute în cadrul unor acţiuni de natură productivă, deşi nu există ca atare impedimente legale pentru ca institutele de cercetare-dezvoltare să presteze servicii pe bază de contract; desigur activitatea de producţie trebuie să fie independentă din punct de vedere juridic şi administrativ-organizatoric, dar aceasta nu este finalmente decât o problemă de formă, nu una de fond. Să nu uităm că scopul primar al înfiinţării unui institut de cercetare-dezvoltare este acela de a oferi agenţilor comerciali care realizează producţia de bunuri şi servicii, noi soluţii tehnologice din ce în ce mai eficace/eficiente;
  • banii sunt cel mai adesea administraţi doar pentru menţinerea în stare de folosinţă a echipamentului existent şi conservarea personalului calificat existent;
  • publicitatea lipseşte aproape cu desăvârşire, nicio activitate de promovare publică nefiind realizată;
  • interesul tineretului pentru acest domeniu este foarte scăzut, deoarece se consideră că absolvenţii de fizică nu ar avea practic nicio ofertă importantă pe piaţa de muncă românească- concluzie falsă în situaţia în care în teritoriul României urmează să fie realizate unele dintre cele mai mai mari instalaţii laser din Europa, iar acesta nu va fi practic decât începutul dezvoltării unor programe de aplicaţii laser în domenii precum- energetica neconvenţională, apărare naţională, etc;
  • la sediile tuturor organizaţiilor menţionate, există multe înzestrări care de obicei sunt neutilizate, precum şi activităţi (teoretic obligatorii) la care în fapt s-a renunţat;
  • laboratoarele de cercetare din cadrul celor două facultăţi de fizică necesită recondiţionarea anumitor piese de laborator dar şi achiziţionarea unor instalaţii noi;
  • este nevoie de personal tânăr, care să fie atras în centrele de pregătire în fizica teoretică şi aplicată, pentru a fi astfel format şi încadrat direct în muncă, nu în şomaj cu diplomă de licenţă.

Evaluarea cheltuielilor necesare acoperirii nevoilor sus-menţionate, se poate face relativ facil, în unele cazuri putând exista şi soluţii care să conducă la evitarea cheltuielilor prea mari.

Factorii care conduc la apariţia şi menţinerea unei astfel de situaţii sunt:

  • inexistenţa unei politici de profil care să aibă drept scop punerea în mişcare a activităţii de cercetare-dezvoltare sau neaplicarea unor astfel de politici, dacă ele există;
  • inexistenţa sau nefuncţionarea (corespunzătoare) unor organizaţii care să aibă rol de liant între componentele unor astfel de consorţii (formate în principal din societăţi comerciale, organizaţii de învăţământ superior, institute de cercetare);
  • mentalitatea ‚‚păguboasă’’ căpătată de populaţie în ultimii ani şi dezinteresul nejustificat faţă de anumite domenii de pregătire şcolară şi de muncă;
  • lipsa unor activităţi de publicitate şi de informare corectă a publicului cu privire la potenţialul existent şi oportunităţile viitorului apropiat, fapt care conduce la o generală lipsă de viziune a oamenilor cu privire la oportunităţile de dezvoltare generală şi de afaceri.

4- Studierea legislaţiei specifice domeniului investigat

În cadrul acestei analize de ordin juridic, atenţia este atrasă în special de caracterul/regimul  juridic special al echipamentelor şi activităţilor desfăşurate de către institutele de cercetare-dezvoltare la care se referă prezentul raport. Prin HG nr.1428/2004, s-a considerat că instalaţiile şi echipamentele respective ar fi „de interes naţional”, situaţie în care  cheltuielile pentru întreţinere, exploatare, funcţionare şi pază sunt finanţate din fondurile alocate Ministerului Educaţiei şi Cercetării, de la bugetul de stat pentru activitatea de cercetare.

Acest regim juridic nu încurajează activităţile de producţie, care în mod evident au caracter  comercial. Cu toate acestea, prin aplicarea unor artificii juridice şi administrative, institutele de cercetare pot face parte din cadrul unor consorţii în care există societăţi comerciale, acestea din urmă fiind de fapt beneficiarii produselor activităţii de cercetare-dezvoltare.

Organizaţiile de învăţământ superior au dreptul legal de a realiza activitate de cercetare ştiinţifică şi de formare/specializare a tineretului în vederea încadrării în activităţi de producţie.

Institutele de cercetare au dreptul legal de a desfăşura activităţi de cercetare-dezvoltare cu caracter aplicativ şi dreptul de a colabora direct cu organizaţiile de învăţământ superior, pentru a asigura formarea corespunzătoare a tinerilor lucrători sau/şi specialişti, în scopul integrării lor în producţie. De asemenea, au dreptul de a presta activităţi specifice de cercetare-dezvoltare aplicată, pentru agenţi comerciali, pe bază de contract.

Societăţile comerciale, realizează în condiţiile legii activitatea de producţie şi servicii, pentru piaţa liberă. Aceşti „actori” ai „scenei comerciale” reprezintă beneficiarul propriu-zis al produselor activităţii de cercetare-dezvoltare şi destinaţia finală a tineretului pregătit, format şi specializat în cadrul organizaţiilor de învăţământ superior.

Se poate vedea faptul că, deşi au regim juridic şi administrativ-organizatoric foarte diferit, toate aceste organizaţii fac parte, sau ar trebui să facă parte dintr-un întreg, acţionând în cadrul unui circuit închis, autoreglabil.

Legalmente, se poate determina agentul cu rolul de liant- care să aibă iniţiativa constituirii unor astfel de consorţii şi de asemenea, să participe activ în procesul de formare şi consolidare a lor, dar nu şi în activitatea comercială propriu-zisă.

CONCLUZII şi PROPUNERI

Considerând toate aspectele arătate la punctele precedente, autorii au concluzionat următoarele:

  • INFLPR şi INFM sunt institute de cercetare care deţin un mare potenţial neutilizat, ce în anumite condiţii ar putea fi valorificat (indirect) sub forma activităţilor de producţie/comercializare;
  • cele două facultăţi de fizică ale României contemporane, deţin potenţialul necesar (infrastructură, poziţionare geografică, personal, echipamente şi instalaţii de laborator, etc) pentru a deveni centre ce cercetare teoretică şi aplicată în fizică (independente de institutele sus-menţionate) în care să fie format şi specializat personalul ce va lucra mai departe în cercetarea aplicativă şi producţie.

Având în vedere cele menţionate mai sus dar şi interesul deosebit manifestat la nivel european pentru Institutul de la Măgurele şi dezvoltarea aici a unui program privind laserii de mare putere, propunem:

  • luarea la nivel de ONG a iniţiativei creării unui consorţiu în care să fie aduse împreună,- cel puţin un institut de cercetare din cele menţionate, cel puţin o societate comercială, facultatea de fizică de pe platformă şi cea din Bucureşti;
  • facultatea de fizică din Bucureşti să acţioneze pentru formarea primară a personalului ce urmează să lucreze în fizica aplicată (cercetare aplicativă şi producţie); prestări servicii de domeniul defectoscopiei, dozimetriei de radiaţii (din alimente, etc) sau microproducţie;
  • facultatea de fizică (Măgurele), să găzduiască punctul de lucru al societăţii(lor) comerciale ce fac producţia de bunuri şi servicii, dar şi să asigure formarea la locul de muncă a specialiştilor fizicieni;
  • institutul/institutele de cercetare să asigure prestări servicii prin contract, asigurând totodată şi rezultatele muncii de cercetare-dezvoltare pentru beneficiarul/beneficiarii din producţie.

ANEXA 1 HOTĂRÂRE Nr. 1428 din 2 septembrie 2004

privind aprobarea Listei instalațiilor și obiectivelor speciale de interes instalațiilor, finanțate din fondurile Ministerului Educației și Cercetarii

ACT EMIS DE: GUVERNUL ROMANIEI

ACT PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL  NR. 854 din 17 septembrie 2004

 

În temeiul art. 108 din Constituție, republicată, și al art. 49 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările și completările ulterioare, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

Art. 1

(1) Se aprobă Lista instalațiilor și obiectivelor speciale de interes national, ale caror cheltuieli pentru intretinere, exploatare, functionare și paza sunt finanțate din fondurile alocate Ministerului Educatiei și Cercetarii, de la bugetul de stat pentru activitatea de cercetare.

(2) Lista instalațiilor și obiectivelor speciale de interes national, finanțate din fondurile Ministerului Educatiei și Cercetarii, aprobată potrivit alin. (1), este prevăzută în anexa nr. 1.

Art. 2

Categoriile de cheltuieli pentru întreținerea, exploatarea, funcționarea și paza instalațiilor și obiectivelor speciale de interes național, finanțate din fondurile alocate Ministerului Educației și Cercetării, de la bugetul de stat pentru activitatea de cercetare, sunt prevăzute în anexa nr. 2.

Art. 3

Decontarea lunară a cheltuielilor se efectueaza pe baza devizului de cheltuieli post-calcul, aferent lunii expirate.

Art. 4

Anexele nr. 1 și 2 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 5

Pe data intrarii în vigoare a prezentei hotărâri se abrogă:

  1. a) Hotărârea Guvernului nr. 400/1997 privind aprobarea listei instalațiilor speciale de interes național finanțate de Ministerul Cercetării și Tehnologiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 6 august 1997, cu completările ulterioare;
  2. b) art. 7^1 din Hotărârea Guvernului nr. 81/1999 privind înființarea Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare și Încercari pentru Electrotehnica – ICMET Craiova, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 18 februarie 1999, cu completările ulterioare;
  3. c) orice alte dispoziții contrare.

LISTA

instalațiilor și obiectivelor speciale de interes național, finanțate din fondurile Ministerului Educației și Cercetării

Nr. Crt. Denumirea instalației de interes național Denumirea unității de cercetare-dezvoltare care administrează instalația
1 Reactorul nuclear de cercetare și productie de radioizotopi tip VVR-S  

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” – I.F.I.N. – HH București

2 Stație de tratare și depozitare a deșeurilor radioactive – STDR
3 Depozit național de deșeuri radioactive – DNDR
4 Sistem liniar de accelerare TANDEM – Postaccelerare – TPA
5 Accelerator Ciclotron
6 Instalație de iradiere cu scopuri multiple
7 Rețea seismică națională (stații seismografice cu înregistrare locală, stații telemetrate prin radio, rețea de accelerografe analogice – SMA 11 și digitale – K2) Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului – I.N.C.D.F.P. București
8 Laborator – Centrul Național de Date (CTBT – Tratatul de interzicere totală a experiențelor nucleare)
9 Instalație-pilot experimentală pentru separarea tritiului și deuteriului Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice și Izotopice – I.C.S.I.
Râmnicu Vâlcea
10 Accelerator cu electroni (betatron, accelerator liniar, microtron) Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației – I.N.F.L.P.R. București
11 Instalație de plasme dense magnetice
12 Sistem de producere, măsurare și înregistrare a curenților de scurtcircuit Institutul de Cercetare și Proiectare pentru Mașini Electrice, Transformatoare,  Echipamente Electrice și  Tracțiune – ICMET Craiova
13 Nava de cercetari marine multidisciplinare „Mare Nigrum” Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Geologie și Geoecologie Marină – „GEOECOMAR” București
14 Observatorul geomagnetic național Surlari Institutul Național de Cercetare Dezvoltare în domeniul Geologiei, Geofizicii, Geochimiei și Teledetecției București – IGR
15 Muzeul Geologic Național
16 Spectroscop de fotoemisie (XPS) – VG – ESCA Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Fizica Materialelor București
17 Crescatoria de animale de laborator – „Animaleria” – SPF Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie „Cantacuzino”
18 Laborator de experimentari aerodinamice la viteze mari – Sufleria trisonica și tubul Ludwig Institutul Național de Cercetări Aerospațiale „Elie Carafoli” – INCAS
19 Laborator de experimentari aerodinamice la viteze mici – Sufleria subsonică

ANEXA 2 CATEGORIILE DE CHELTUIELI

pentru întreținerea, exploatarea, funcționarea și paza instalațiilor și obiectivelor speciale de interes national, finanțate din fondurile alocate Ministerului Educației și Cercetării, de la bugetul de stat pentru activitatea de cercetare

  1. Cheltuieli pentru întreținere:

1.1. cheltuieli pentru verificări periodice;

1.2. cheltuieli pentru manoperă;

1.3. cheltuieli pentru materiale și piese de schimb.

  1. Cheltuieli pentru exploatare:

2.1. cheltuieli pentru crearea condițiilor optime de funcționare a instalațiilor și obiectivelor:

  1. a) cheltuieli pentru întreținerea spațiului aferent instalațiilor și obiectivelor specifice;
  2. b) cheltuieli pentru calibrări;
  3. c) cheltuieli pentru activitatea de dozimetrie la instalații, obiective și pentru protecția radiologică a personalului.
  4. Cheltuieli pentru funcționare:

3.1. cheltuieli pentru consumuri specifice instalațiilor și obiectivelor, precum energia electrică, termică, motorină, ulei hidraulic, ulei de vid, lichid, apă tehnologică, aer comprimat, apă tratată, abur tehnologic, gaze de lucru și altele asemenea;

3.2. cheltuieli pentru protecția incintelor tehnologice;

3.3. cheltuieli pentru închiderea spațiilor și folosirea antenelor de transmisie ale Societății Naționale de Radio și Televiziune;

3.4. cheltuieli pentru experimentări, testări și expertizări în vederea autorizării;

3.5. cheltuieli pentru telecomunicații.

  1. Cheltuieli pentru pază, conform contractului și tarifelor negociate.

 

Dezvoltarea durabilă și securitatea energetică

IT & C - Descarcă PDFCozma, Lucian Ștefan; Golea, Daniela Georgiana; Tănase, Tiberiu (2025), Dezvoltarea durabilă și securitatea energetică, IT & C, 4:2, 78-96, DOI: 10.58679/IT41984, https://www.internetmobile.ro/dezvoltarea-durabila-si-securitatea-energetica/

 

Sustainable Development and Energy Security

Abstract

In the current context of the multiple crises affecting the world, the energy issue is in the foreground, as well as being a factor in military conflicts. It would appear that even the current conflict in Ukraine has an important energy-related subtext and concerns the access of major economic powers to fossil energy resources in the Black Sea basin region. Of all the components of economic security, energy security is perhaps the most important, and it is tending over time to almost take over the dominant position. As we can see, today, almost all conflict zones are closely linked to the issue of access to energy resources. Unfortunately, it is in all cases a question of access to the intensive exploitation of non-renewable resources, so-called fossil fuels.

Keywords: sustainable development, energy security, conflict Ukraine, Black Sea Basin, European Union Energy Policy

Rezumat

În contextul actual al multiplelor crize care afectează lumea, problema energetică este în prim plan, precum și un factor de conflicte militare. S-ar părea că până și actualul conflict din Ucraina are un subtext important legat de energie și privește accesul marilor puteri economice la resursele de energie fosilă din regiunea bazinului Mării Negre. Dintre toate componentele securității economice, securitatea energetică este poate cea mai importantă și tinde în timp să preia aproape poziția dominantă. După cum vedem, astăzi aproape toate zonele de conflict sunt strâns legate de problema accesului la resursele energetice. Din păcate, este în toate cazurile o chestiune de acces la exploatarea intensivă a resurselor neregenerabile, așa-zișii combustibili fosili.

Cuvinte cheie: dezvoltare durabilă, securitate energetică, conflict Ucraina, Bazinul Mării Negre, Politica energetică a Uniunii Europene

 

 IT & C, Volumul 4, Numărul 1, Martie 2025, pp. 78=96
ISSN 2821 – 8469, ISSN – L 2821 – 8469, DOI: 10.58679/IT41984
URL: https://www.internetmobile.ro/dezvoltarea-durabila-si-securitatea-energetica/
© 2025 Lucian Ștefan COZMA, Daniela Georgiana GOLEA, Tiberiu TĂNASE. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Dezvoltarea durabilă și securitatea energetică

Lucian Ștefan COZMA[1], Daniela Georgiana GOLEA[2], Tiberiu TĂNASE[3]
lucian.stefan@yahoo.fr, kolerdaniela@gmail.com, tiberiu_tanase@yahoo.com

[1] Doctor în Științe Militare (Universitatea Națională de Apărare), Fizician (Universitatea București), Membru colaborator al CRIFST, Academia Română

[2] Doctorand în Securitate și Științe politice (Universitatea din Ruse „Angel Kanchev”, Bulgaria), economist (Universitatea din Oradea), Director de Relații Externe la CIARO –‚‚Center for Intelligence Analysis, Research & Operations’’ Washington, Membru colaborator al CRIFST, Academia Română

[3] Membru al Diviziei de Istoria Științei din cadrul Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii – CRIFST al Academiei Române, Lector Univ. Dr. Universitatea Româno-Americană, Membru al Societății de Științe Istorice din România

 

1. Introducere

Dintre toate componentele securităţii economice, securitatea energetică este poate cea mai importantă, tinzând cu timpul aproape să preia locul dominant. Aşa cum putem vedea, la ora actuală, aproape toate zonele de conflict sunt strâns corelate de problema accesului la resursele energetice. Din nenorocire, este în toate cazurile vorba de accesul la exploatarea intensivă a unor resurse neregenerabile, de aşa-numiţi carburanţi fosili.

În acest context, se evidenţiază riscul investirii masive în tehnologia extragerii şi prelucrării unor resurse energetice care odată epuizate, nu mai lasă loc la nimic altceva, în măsură să preia şi să continue activitatea de asigurare a nevoilor de securitate energetică.

Rezultă aşadar lipsa unei viziuni de dezvoltare durabilă şi organizarea sectorului energetic aproape exclusiv pe baza unor resurse neregenerabile şi poluante.

Aşa cum s-a arătat[1] în analiza diverşilor autori, prioritatea secolului 20 a fost progresul economic, direcţie în care umanitatea a fãcut paşi uriaşi. Din ce în ce mai mult însă, efectele secundare au început să apară: pierderea diversităţii biologice, schimbări climatice şi diverse forme de poluare a mediului: deşi populaţia globală a crescut din 1975 până în prezent cu 66%, consumul de combustibili fosili a crescut cu 75%; pe parcursul anilor 1990, fondul forestier global a fost defrişat cu o medie de 9,4 milioane de hectare pe an; mai mult de 4 miliarde de oameni încă trăiesc cu mai puțin de 2 dolari pe zi, mai mult de 1 miliard nu au acces la apă potabilă, 3 miliarde nu au acces la condiţii sanitare şi 2 miliarde nu au acces la electricitate.

1.1 Conceptul de dezvoltare durabilă

Conceptul de „dezvoltare durabilă”[2] a apărut relativ recent şi a început să fie utilizat tot mai des în ultima vreme, mai ales după ce o serie de analişti au atras atenţia asupra iminenţei epuizării resurselor de carburanţi fosili. Dezvoltarea durabilă se referă la un ansamblu al formelor, mijloacelor şi metodelor destinate dezvoltării socio-economice bazate pe asigurarea echilibrului sistemului socio-economic cu mediul ambient. În cadrul Raportului Bruntland, Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) a definit acest concept astfel: „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”. Dezvoltarea durabilă a pornit de la necesitatea de a asigura protecţia mediului în paralel cu asigurarea nevoilor energetice prin exploatarea acestui mediu.

Totodată s-a observat şi că mediul ambient cuprinde multe resurse energetice regenerabile ce încă nu sunt deloc ori sunt în prea mică măsură exploatate.

Pornindu-se de la problema protecţiei mediului, în căutarea realizării unei dezvoltări durabile, s-a ajuns finalmente la problematici mult mai complexe, corelate aceluiaşi scop final: un raport echilibrat între om şi mediul economic, social sau natural, asigurarea calităţii vieţii şi respectarea totodată a calităţii mediului de viaţă sub toate aspectele sale şi luând în calcul perspectivaa apropiată şi îndepărtată, nu doar situaţiile de moment.

Acest concept de dezvoltare durabilă a cuprins şi problematici ce aparent nu au legătură cu subiectul iniţial precum asigurarea practicilor corecte şi echitabile între state, între categorii sociale etc. Introducerea acestuia s-a realizat în 1992, cu ocazia Conferinţei privind mediul şi dezvoltarea, organizată sub egida ONU, la Rio de Janeiro.

Dezvoltarea durabilă caută să evidenţieze interdependenţa dintre Om, activitatea artificială şi mediul ambient alături de resursele sale. Calitatea vieţii devine astfel direct legată de modul în care se corelează toate aceste elemente, afectând securitatea socială, sănătatea şi stabilitatea economică. Dezvoltarea durabilă a societăţii implică, în contextul a ceea ce se sintetizează prin dualismul ecosistem-ecoeficienţă .

Esenţa dezvoltării durabile a societăţii umane este dată de modul de gestionare, actuală şi viitoare, a resurselor sale naturale, energetice, materiale şi informaţionale în raport cu obiectivele creşterii economice  şi asigurarea unei calităţii din ce în ce mai bune a vieţii şi a mediului[3].

1.2 Scurt istoric

Conferinţa privind Mediul, organizată la Stockholm în anul 1972 a ridicat problema degradării tot mai accentuate a mediului şi deci, impunerea unor măsuri de protecţie şi refacere a mediului. Ulterior, în 1983, se înfiinţează Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare, în urma unei rezoluţii ONU.

Pentru ca apoi, în 1985 sunt puse în evidenţă prejudiciile produse de activitatea artificială asupra stratului de ozon de deasupra Antarcticii. În faţa acestei probleme grave, Convenţia de la Viena a încercat să stabilească o serie de soluţii imediate şi de perspectivă în vederea reducerii utilizării substaneţor dăunătoare pentru mediul ambient.

În anul 1986, sub impactul dezastrului de la Cernobîl, se realizează Raportul Brundtland intitulat Viitorul nostru comun, document care conţine sintagma sustainable development, cu această ocazie fiind dată şi prima definiţie clară a conceptului.

Un aspect foarte important reliefat de către raportul sus-menţionat, este acela legat de necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, fapt care impune exploatarea la un nivel tot mai mare a resurselor energetice, deci creşterea în ritm accelerat a consumului şi a nevoilor energetice. Acest aspect impune aşadar găsirea unor noi categorii şi tipuri de resurse energetice sau a unor moduri de regenerare a acestor resurse.

Totodată, raportul Brundtland, a menţionat printre altele şi necesitatea organizării periodice a unor conferinţe internaţionale dedicate problemei dezvoltării durabile. Iniţiativa aceasta a dat roade, astfel încât în 1992 se realizează la Rio de Janeiro aşa-numitul Summit al Pamântului, unde s-au întrunit reprezentanţi din 170 de state. În urma dezbaterilor s-au adoptat o serie de convenţii legate de schimbările climaterice (provocate, s-a considerat, de către poluare) despre problema conservării unor specii de vieţuitoare şi asigurarea diversitatăţii biologice, oprirea defrişării pădurilor şi alterării vegetaţiei etc. Aceleaşi idei s-au regăsit şi între criteriile fundamentale ale dezvoltării durabile, stabilite de Comisia Comunităţii Europene încă din anul 1993[4]: menţinerea în totalitate a calităţii vieţii, menţinerea unui  acces continuu la resursele naturale și evitarea deteriorărilor permanente asupra mediului încojurător.

Mult mai târziu, la Johannesburg[5],[6] în anul 2002 a avut loc, Summit-ul privind dezvoltarea durabilă, cu care ocazie s-au ridicat aceleaşi probleme dar acestea au fost deja prezentate la un nivel mult mai grav, impunând deci măsuri mai ferme şi mai rapide, totodată mai eficace. Dezvoltarea durabilă a ridicat în principal următoarele probleme:

  • Diminuarea producerii de deşeuri toxice;
  • Anihilarea deşeurilor toxice în forme care să permită prezervarea mediului şi recuperarea, refolosirea materiilor respective;
  • Utilizarea tuturor deşeurilor normale produse de societatea umană, în vederea regenerării acestora sub o formă sau alta, inclusiv prin utilizarea deşeurilor drept combustibil;
  • Realizarea de parcuri industriale organizate după o concepţie sistemică, în care să fie integral utilizate şi regenerate materiile prime şi deşeurile iar sistemul respectiv să acţioneze în deplină armonie cu mediul ambient;
  • Utilizarea de resurse regenerabile şi punerea la punct a unor tehnologii care să permită o exploatare eficace şi eficientă a acestor resurse regenerabile;
  • Punerea la punct de noi tehnologii;
  • Protejarea tuturor speciilor de vieţuitoare şi asigurarea echilibrului în ecosistem.

1.3  Pioneri ai conceptului dezvoltării durabile

Încă din anul 1974, Lester R. Brown[7] crează Worldwatch Institute devenind cu această ocazie promotorul studii avansate, regăsite ulterior în rapoartele anuale privind realizarea unei societăţi durabile: Starea lumii şi Semne vitale.

În cadrul lucrărilor sale, Lester R. Brown atrăgea deseori atenţia asupra stării conflictuale dintre societatea industrială şi mediul ambient, în contextul epuizării treptate a resurselor energetice, a materiilor prime industriale dar chiar şi a apei sau hranei. În general, L.Brown a evidenţiat problema consumului resurselor cu o viteză mult mai mare decât capacitatea de regenerare a ascestor resurse.

Totodată el a observat că în paralel cu epuizarea acestor resurse, mediul natural suferă deteriorări tot mai pronunţate, unele dintre acestea iremediabile.

Un grup de oameni de ştiinţă sub conducerea lui Mathis Wackerwegel[8] realiza în 2002 un amplu studiu ce introducea conceptul de amprentă ecologică, înşirând efectele  însumate ale proceselor ce provoacă epuizarea resurselor naturale, inclusiv factorii prejudiciabili. S-a concluzionat că nevoile umanităţii au depăşit capacitatea de regenerare naturală încă din 1980. În preajma anului 1999, aceste nevoi globale depăşeau deja cu 20% capacitatea de regenerare naturală iar în momentul de faţă, probabil că acest procent depăşeşte valoarea de 60%.

Tocmai acest declin global al sistemului natural, duce la incapacitatea izvoarelor naturale de resurse de a mai susţine economia mondială, ceea ce pe lângă consecinţele nefaste ale degradării ecologice, conduce la provocarea unor efecte în lanţ: prăbuşirea economiei, colapsul social etc.

Este foarte probabil ca acest punct de colaps să fi fost deja atins la ora actuală. Ştim foarte bine că în ultima sută de ani, dar în special după încheierea celui de-al doilea război mondial, s-a trecut la tipărirea unor cantităţi exagerat de mari de bancnote, fără să existe acoperire în valoare reală. Valoarea reală consacrată o constituie AURUL. Or cantitatea de aur de multă vreme nu mai acoperă valoric cantitatea de monedă introdusă pe piaţa globală. O perioadă de timp, s-a acoperit acest deficit, utilizându-se PETROLUL (aşa-numitul aur negru) ca înlocuitor şi în baza acestuia s-a lansat petro-dolarul.

Odată cu declinul resurselor energetice şi intrarea în colaps, petro-dolarul a intrat în declin (în ciuda războaielor declanşate tocmai pentru acapararea unor mari bazine petroliere) şi a izbucnit criza financiară. Această criză financiară se desfăşoară şi în clipa de faţă, dar ea nu este decât preambulul unei crize mult mai profunde: colapsul global generat de epuizarea resurselor naturale şi creşterea necontrolată a nevoilor în raport cu scăderea resurselor şi degradarea mediului.

A doua etapă a colapsului, în a cărui fază de preambul ne aflăm, este aceea a crizei economice. Este de aşteptat ca etapa imediat următoare, desprinsă direct din criza economică, să fie chiar criza energetică. Totodată, se vor manifesta şi alte crize la fel de grave – criza alimentară, de pildă.

Aşa cum am arătat, toate acestea sunt manifestări ale colapsului pe care încă de acum câteva decenii, L. Brown l-a preconizat[9] atrăgând în mod serios atenţia asupra acestui grav pericol. În cadrul studiilor sale, Brown arăta printre altele şi faptul că un colaps economic şi social este mereu precedat de un accentuat declin al mediului ambient, ce devine tot mai sărac în resurse şi tot mai degradat.

În faţa acestei perspective grave, Lester Brown vorbea despre un aşa-numit Plan B destinat salvării civilizaţiei. El considera că prin aplicarea acestui plan s-ar putea realiza o inversare a actualelor tendinţe ale economiei mondiale. În acest sens, Brown a introdus în planul său 4 mari elemente:

  • Diminuarea emisiilor de carbon cu 80% până în 2020;
  • Stabilizarea creşterii populaţiei la un maximum de 8 miliarde, către 2040;
  • O eradicare a sărăciei pe Glob etc

Într-o apreciere foarte optimistă, Lester Brown considera că pentru punerea în operă a acestui plan ar fi necesar mai puţin de 200 de miliarde dolari şi că resursele financiare necesare acestui proiect nu ar reprezenta nici 12% din bugetul militar global!

Aşadar, între obiectivele „Planului B” în viziunea lui Lester, ar fi:

  • Controlul şi echilibrul climatic;
  • Controlul demografic global;
  • Eradicarea sărăciei şi concomitent refacerea sistemului natural de  susţinere a economiei.

Autorii lucrării de faţă au menţionat aceste idei lansate de Lester Brown, pentru că acest autor este adeseori citat atunci când se discută despre dezvoltarea durabilă. Cu toate acestea, autorul nu subscrie aşa-zisului Plan B, însă asupra acestui aspect se va trata mai pe larg în cadrul capitolului de analiză din cuprinsul lucrării de faţă. 

            De altfel, şi în viziunea multor altor autori s-a apreciat că o dezvoltare durabilă ar trebui să se bazeze pe un management corespunzător[10]: managementul strategic al dezvoltării durabile presupune, pe lângă stabilirea unor obiective pe termen lung (15–20 ani) compatibilizate cu cele pe termenele scurt  şi mediu,  şi aplicarea unui  set de principii  şi criterii validate eficient pe plan internaţional:

  • Managementul integrat este principiul ce presupune abordarea în manieră unitară şi holistică a proceselor de producţie, procesare, transport, distribuţie, utilizare  şi depozitare;
  • Echitatea intergeneraţională;
  • Abordarea ciclului de viaţă al bunurilor, serviciilor şi tehnologiilor evaluează consecinţele asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale prelucrării şi valorificării produselor de piaţă;
  • Prevenţia prin stabilizarea prejudiciilor aduse sănătăţii umane;
  • Substituţia prin înlocuirea unor produse şi servicii ineficiente, mari consumatoare de resurse de mediu cu altele mai eficiente şi cu impact ecologic mai redus şi mai puţin dăunătoare;
  • Principiul poluatorul plăteşte sau al internalizării costurilor marginale externe (externalităţilor negative);
  • Internalizarea externalităţilor pozitive (beneficiilor marginale externe);
  • Participarea publică prin accesul nerestricţionat la informaţia privind mediul şi resursele sale;
  • Principiul bunei guvernări;
  • Parteneriatele privat-public şi public-privat;
  • Cooperarea între state.

Astfel de deziderate s-au dovedit a fi dificil de atins, iar conflictele globale sau regionale au complicat și mai mult lucrurile amenințând să devină surse de crize tot mai grave care pot conduce la generarea unui conflict mondial.

2. Cadrul instituţional al dezvoltării durabile

În cadrul ONU s-a format Division for Sustainable Development (DSD) sau Departament pentru dezvoltare durabilă cu rolul de a furniza expertiză pentru programele ONU vizând dezvoltarea durabilă. Făcând de asemenea legătura între Comisia ONU pentru dezvoltare durabilă şi alte organizaţii regionale sau locale de profil.

Obiectivele propuse sunt acelea de a:

  • asigura sau/şi facilita negocierile şi întreg procesul decizional sau de negociere, între Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabilă şi alte organisme;
  • pune la dispoziţie consultanţă şi asistenţă tehnică, expertiză, pentru statele care doresc să-şi dezvolte programe de dezvoltare durabilă;
  • facilita activitatea de cooperare între organizaţiile de profil, parteneriatele şi schimbul de informaţii şi experienţă, între organismele ONU şi alte organizaţii, între organizaţiile de profil şi societatea civilă etc.;
  • promovarea şi facilitarea, dar totodată şi monitorizarea şi evaluarea programelor de dezvoltare durabilă;

Putem observa din această scurtă descriere a cadrului instituţional[11], faptul că la ora actuală activitatea destinată dezvoltării durabile se află încă într-un cadru mult prea general şi abstract, departe încă de situaţia de a se concretiza sub forma unor programe coerente, având un substrat tehnologic bine definit şi o precizare clară a resurselor, strategiei şi obiectivelor. De la momentul lansării acestor inițiative care se voiau totodată și planuri de acțiune concretă au trecut mai bine de 10 ani, iar în acest răstimp lucrurile în loc să evolueze pozitiv s-au agravat. Astfel că nu avem în momentul de față (2024) rezultate concrete, în schimb ne confruntăm cu o criză energetică tot mai gravă și în fața căreia nu avem soluții imediate. Deocamdată, problema dezvoltării durabile este încă în faza declaraţiilor lipsite în mare măsură de conţinut. Pentru ca această situaţie să se schimbe, este necesară definirea clară, fără echivoc, a unor obiective concrete dar şi a strategiilor realiste şi imediat aplicabile care să permită atingerea acelor obiective[12] în condiţiile resurselor existente.

3. Securitatea energetică şi dezvoltarea durabilă în viziunea oficială

Aşa cum era de aşteptat, la nivel ONU s-a concluzionat că problema energiei se află în centrul eforturilor pentru realizarea unei dezvoltări durabile. Cel puţin la nivel declarativ s-a ridicat problema realizării unui echilibru între două tendinţe adverse:

  • Tendinţa de creştere a consumului energetic pe măsura dezvoltării tehnico-ştiinţifice;
  • Tendinţa limitării exploatării intensive a mediului mai ales în situaţia scăderii dramatice a resurselor naturale care asigură potrivit tehnologiilor actuale, resursele energetice de bază.

În ultimele conferinţe organizate de Comisia pentru Dezvoltare Durabilă, în prim plan s-au ridicat probleme globale precum ar fi modificările climaterice majore care se petrec la ora actuală, problema poluării, dezvoltarea industrială masivă etc.

Încă din anul 2002, s-a elaborat Planul Johannesburg de implementare, cu ocazia Summit- ului Mondial al Ddezvoltării Durabile, prilej cu care au fost adoptate o serie de decizii menite să conducă (se credea) la concretizarea unor măsuri, acestea din păcate de cele mai multe rămânând la nivel strict declarativ sau de intenţie:

  • asigurarea accesului la resurse energetice regenerabile, cât mai ieftine, admisibile din punct de vedere social şi ecologic;
  • admiterea faptului că de calitatea sistemului energetic depinde eradicarea sărăciei şi nivelul de trai în general;
  • dezvoltarea şi răspândirea de noi tehnologii în energetică, bazate pe utilizarea cu predilecţie a surselor energetice regenerabile şi ecologice;
  • diversificarea surselor de energie clasice prin utilizarea unor resurse cât mai ecologice, mai eficiente şi la un cost mai scăzut;
  • utilizarea de tehnologii hibride cuprinzând perfecţionarea tehnologiei combustibililor fosili şi aportul unor noi tehnologii;
  • accelerarea procesului de cercetare-dezvoltare în energetică având ca scop punerea la punct a unor tehnologii complet noi în această materie şi care să permită producerea şi conservarea energiei[13].

Pe marginea acestor obiective, putem afirma că realmente nu se face aproape nimic în sensul celor arătate în cadrul Planului Johannesburg de Implementare. Aşa cum vom arăta în cadrul paragrafului (7) din această lucrare, problema noilor tehnologii în energetică a fost de fapt rezolvată, paradoxal, acum mai bine de 100 de ani. Aşadar tehnologiile apte de a înlocui cu succes tehnologia carburanţilor fosili, au fost în realitate descoperite cu multă vreme în urmă dar blocate în faza experimentală şi niciodată puse în aplicare, cel mai adesea din motive strict comerciale. Printre tehnologiile descoperite deja cu mai bine de un secol în urmă, am putea menţiona:

  • extragerea energiei electrice din cadrul atmosferei joase;
  • extragerea energiei electrice telurice, din cadrul stratului superficial de sol;
  • utilizarea energiei atmosferei, rezultate din presiunea foarte mare a acesteia la nivelul mării (10332,3 Kgf/m );
  • utilizarea marilor diferenţe de presiune şi temperatură din cadrul straturilor de apă ale mărilor şi oceanelor, mergând vertical de la suprafaţă către adâncime;
  • mijloace foarte simple şi eficace de utilizare a energiei vântului şi valurilor, şi altele.

Din păcate nu s-au realizat decât foarte puține acțiuni concrete în sensul realizării unor cercetări privind tehnologiile sus-menționate. Cel mai adesea astfel de cercetări sunt realizate ca urmare a unor inițiative private în vreme ce inițiativele guvernamentale sunt îndreptate către direcții complet sterile sau către domenii în care dezvoltarea a înregistrat deja o stagnare sau chiar un regres evident.

4. Problema consumului de resurse şi a regenerării acestora în viziunea oficială

Deoarece una din problemele tot mai des invocate a fost şi este aceea a exploatării masive[14] a unor resurse neregenerabile, tot cu ocazia Planului de Implementare de la Johannesburg, începând cu 2002 s-au ridicat tot la nivel declarative şi următoarele probleme:

  • susţinerea statelor în eforturile lor de a realize sisteme energetice ecologice;
  • facilitarea punerii la punct a unor afaceri concepute de o manieră ecologică, de către societăţile comerciale şi corporaţii;
  • încurajarea consumatorilor în adoptarea unei noi atitudini faţă de problema energetică şi ce a mediului şi trecerea la noi stiluri de viaţă.

Aşa cum am mai arătat, la nivel strict declarativ lucrurile par a sta foarte bine. Din păcate se face însă foarte puţin din punctul de vedere al punerii la punct al unor noi tehnologii. Programele aflate în derulare la ora actuală cuprind de obicei:

  • tentative de ieftinire a tehnologiei celulei fotovoltaice (heliogeneratoare), intenţie foarte dificil de realizat câtă vreme tehnologia de producţie a celulelor solare este încă energofagă şi deci costisitioare;
  • realizarea de ferme ecologice, prin utilizarea surselor de biogaz; de obicei este vorba de forme mai mult sau mai puţin îmbunătăţite ale proiectelor de generatoare cu biogaz, de la începutul anilor ’70;
  • generatoare eoliene clasice, de diverse dimensiuni; tehnologia este însă greoaie, costisitoare şi de randament scăzut.

În ultimii ani, au apărut şi încercări de realizare a grupurilor de forţă utilizând generatoare de hidrogen realizate pe principii ecologice. Dar aceste încercări sunt încă la nivelul iniţiativei private şi nu s-au concretizat în vreo realizare spectaculoasă.

De altfel, aceste chestiuni au fost dezbătute în plan internaţional cu mai multe ocazii şi în cadrul mai multor foruri[15]: Comunitatea internaţională s-a reunit pentru prima dată în 1972 la Conferinţa de la Stockholm privind Mediul Uman, pentru a dezbate problema mediului global şi a necesităţilor de dezvoltare. În urma conferinţei au rezultat:

  1. Declaraţia de la Stockholm, conţinând 26 de principii;
  2. Planul de Acţiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:
  • programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch)
  • activităţile pentru managementul mediului
  • măsurile de sprijin;
  1. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu al cărui Consiliu de Conducere şi Secretariat a fost înfiinţat în decembrie 1972 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;
  2. Fondul voluntar pentru Mediu înfiinţat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile financiare ale Naţiunuilor Unite.

Nu s-ar putea spune că am duce lipsă de foruri și organizații dedicate soluționării problemelor energetice, dar cu toate acestea eficacitatea acestora este încă foarte redusă iar o soluție viabilă privind dezvoltarea durabilă a sectorului energetic nu a fost găsită.

5. Politica energetică a UE din perspectiva dezvoltării durabile

Şi la nivelul UE această problemă a dezvoltării durabile, s-a regăsit sub o formă sau alta[16]. S-a căutat ca prim măsurile luate la nivel UE să se asigure: o mai bună cooperare interstatală în domeniul energetic şi al protecţiei de mediu, reducerea masivă a factorilor poluanţi și planuri de intervenţie şi acţiune la nivel comunitar în cazuri urgente.

Parlamentul UE a conceput o clauză de securitate energetică menită să fie pe viitor introdusă în acordurile comerciale, care să protejeze interesele părţilor şi terţilor în situaţia intenţiei de a sista furnizarea de resurse energetice prin intermediul magistralelor de transport al acestora. Problema rămâne încă deschisă, situaţia alimentării cu gaze naturale (prin intermedul marilor conducte de transport a gazelor) este încă o problemă foarte delicată, cel puţin pentru Europa.

Tot la nivelul UE, s-a decis realizarea mai multor conducte de alimentare cu gaze naturale, pe trasee diferite faţă de actualele conducte. Această decizie nu numai că nu a rezolvat nimic, dar mai mult a inflamat atmosfera care era deja tensionată. Mai mult, o asemenea abordare contravine ideii de dezvoltare durabilă fiind de fapt o măsură în plus în cadrul activităţilor de exploatare intensivă a resurselor energetice neregenerabile.

O altă pretinsă soluţie a fost cea a utilizării energiei nucleare, dar această energie este la ora actuală obţinută la un randament foarte scăzut şi în baza unor tehnologii încă prea rudimentare. În plus riscurile ecologice şi sociale ale extinderii utilizării energiei nucleare în această formulă de acum, sunt foarte mari. La un moment dat s-a propus, pe bună dreptate, un amendament ce prevedea obligarea statelor ale căror sisteme energetice se bazează în principal pe energia nucleară, să treacă la planuri menite abandonării treptate a acestei tehnologii în favoarea unora noi, ecologice, de randament mult mai bun. Acest amendament a fost respins, cu toate că ar fi reprezentat un pas foarte important pe calea realizării unei dezvoltări durabile.

Din punct de vedere al măsurilor privind conservarea mediului ambient, UE a adoptat obiective nu numai nerealiste (în condiţiile politicii actuale a UE) dar chiar paradoxale: pe de o parte UE acţionează pentru dezvoltarea exploatării intensive a combustibililor petrolieri şi se opune înlocuirii tehnologiei atomice actuale cu alte tehnologii mult mai eficace şi mai ecologice, pe de altă parte însă, tot UE îşi propune ca până în anul 2050 să reducă cu 80% emisiile de gaze nocive, să crească eficienţa energetică deja cu 35%, să mărească la 60% ponderea energiei regenerabile.

Din punct de vedere al intenţiilor sau al declaraţiilor, se poate declara orice, dar în contextul strategiei, politicilor şi resurselor pe care le aloca UE în momentul de faţă, obiectivele enunţate mai sus sunt complet nerealiste.

6. Strategia energetică a României 2007-2020; viziunea oficială din trecut și perspective asupra viitorului apropiat

Încă din capit. 1, paragraful 1.1 al documentului Strategia Energetică a României 2007-2020[17] (elaborat în 16.05.2007 şi aprobat prin Hotărârea nr.1069 din 05.09.2007) se arată că: Obiectivul general al dezvoltării sectorului energetic îl constituie acoperirea integrală a consumului intern de energie electrică şi termică în condiţii de creştere a securităţii energetice a ţării, de dezvoltare durabilă şi cu asigurarea unui nivel corespunzător de competitivitate. Interesant este că persoanele care au semnat acest document aveau la acea dată, au probabil şi astăzi, mari afaceri personale în domeniul importurilor de gaze naturale şi revânzării acestora către Statul Român, în condiţii cel mai adesea nefavorabile statului. Ulterior au apărut până în momentul de față (2024) şi alte documente care au purtat titlul de strategie, dar fără ca în conţinutul lor să fie realmente nişte strategii și demonstrând că autorii nici măcar nu știu ce este aceea o strategie.

Din analiza făcută asupra problemei energetice în cadrul UE, rezultă eterogenitatea stategiilor energetice a statelor-membre UE. Italia şi Germania susţin îndeosebi soluţia importului de gaze naturale din Rusia utilizând gazoductul de sub Marea Baltică, situație care a cunoscut o oarecare schimbare doar odată cu izbucnirea conflictului din Ucraina (2022) moment de la care gazele rusești au început să fie achiziționate indirect, prin intermedierea Indiei în special. O asemenea soluţie este în primul rând extrem de periculoasă vulnerabilizând în mod deosebit acest sector strategic (energia) al unor mari puteri europene, şi apoi, dar nu în ultimul rând, vine în contra oricărei încercări reale de a realiza o dezvoltare durabilă.

O astfel de strategie adoptată de Germania şi Italia transformă întreaga Europă într-o zonă dependentă complet de gazul rusesc, deci o regiune extrem de vulnerabilă[18] chiar în sectorul strategic cel mai important, sectorul energetic. Deocamdată, nu au fost găsite soluții energetice durabile pentru a suplini gazul rusesc. Acesta este achiziționat la ora actuală prin intermedierea Indiei sau a altor state neimplicate în conflictul din Ucraina.

Pe de altă parte, intervin aici şi politicile economice de monopol/oligopol utilizate de corporaţii gigant din Franţa, Germania, Italia, precum şi acţiuni dolosive, practici neloiale, pe care aceste corporaţii sunt suspectate că le-ar desfăşura în mod obişnuit pentru a-şi proteja interesele comerciale[19].

Documentul menţionat încearcă să mai facă şi o analiză asupra resurselor energetice ale României, trecând în revistă situaţia unor resurse precum cărbunele, gazul natural, petrolul, posibilitatea construcţiei de noi hidrocentrale, posibilitatea dezvoltării tehnologiilor nucleare, utilizarea energiilor regenerabile etc.

Fără a intra în amănunte, putem preciza următoarele:

  • Strategia Energetică a României 2007-2020 (ca și strategia ulterioară, similară) nu face o evaluare corectă a resurselor energetice româneşti, subevaluând resursele de gaze naturale, petrol şi uraniu, prezentându-le în mod fals ca fiind aproape epuizate;
  • documentul aproape că face abstracţie de o imens bazin de resurse energetice, și anume platoul continental al Mării Negre;
  • în domeniul energiilor regenerabile, documentul menţionat nu face referire decât la câteva categorii de astfel de resurse, omiţând însă principalele surse regenerabile;
  • se fac aprecieri exagerate şi nerealiste privind capacitatea României (în contextul actualelor resurse şi strategii) de a-şi acoperi integral necesarul în energie, ba chiar de a mai deveni în plus şi exportator de energie către ţările vecine;
  • în text, sunt înşiruite o serie de intenţii şi unele lucruri ce par a fi obiective, dar fără a fi precizate concret resursele şi modul în care vor fi utilizate;
  • se vorbeşte despre necesitatea retehnologizării termocentralelor dar nu se specifică în ce anume ar trebui să constea această retehnologizare în mod concret;
  • în ansamblu, strategia energetică a României nu constituie de fapt o strategie ci mai curând o înşiruire de date (multe dintre acestea false sau cel puţin inexacte) lipsind finalmente exact indicarea drumului de parcurs şi a modului în care urmează a se face în concret aceasta, care sunt resursele şi cum ar trebui utilizate, adică pe scurt, o strategie. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire din acest document este exact strategia.

Aproximativ aceleaşi critici se pot aduce şi documentelor ulterioare care tratează aceeaşi problematică:

  • Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030 elaborată de Guvernul României, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă în conformitate cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, care în mare parte continuă greșelile documentelor mai vechi , [20], [21], [22], [23]; toate aceste documente la care se face aici trimitere sunt fundamentate în general pe același viziune eronată și inaplicabilă, lipsind soluțiile tehnologice reale și capabile de a produce mult dorita dezvoltare energetică durabilă.

De altfel, o serie de studii întocmite relativ recent în România încă prezintă acelaşi importante lipsuri:

  • nu abordează problema din perspectivă tehnologică, în sensul de a face trimitere la tehnologii cu adevărat noi şi care ar putea aduce soluţii concrete la problemele invocate;
  • îşi menţin analiza într-o sferă mult prea generală şi abstractă;
  • nu vin cu soluţii concrete şi imediat aplicabile.

În general, viziunile progresiste din domeniul energetic au stagnat la nivelul tehnicii fotovoltaice mai mult sau mai puțin îmbunătățite, în alte domenii tehnologice fiind aduse foarte puține lucruri în plus, iar în acest răstimp calitatea învățământului superior a scăzut permanent, lipsind cercetarea românească de personal valoros.

7. Analiza autorilor asupra securităţii energetice şi dezvoltării durabile

În opinia autorilor, pentru realizarea securităţii energetice este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii :

  • acoperirea necesarului de energie fără consumarea resurselor neregenerabile; aceasta se poate realiza practic prin utilizarea resurselor energetice ale atmosferei şi solului, şi a tehnologiilor de extracţie/conversie puse la punct încă de acum mai mult de o sută de ani, fără a se fi trecut însă la aplicaţii practice la scară industrială;
  • descentralizarea surselor şi distribuţiei de energie, prin punerea la punct a unor tehnologii care să permită extragerea/conversia energiei electrice/termice, de către orice persoană fără a necesita deci cuplarea acesteia la vreo reţea centralizată de alimentare; un aparat ce extrage de pildă energia (electrică) din atmosferă (tehnologia Guillot) poate fi utilizat (în aplicaţii casnice) de către persoane private, fără a avea nicio legătură cu sursele energetice ale statului şi reţelele de transport şi distribuţie aparţinând statului sau marilor consumatori industriali;
  • utilizarea tehnologiilor care permit obţinerea ieftină a energiei termice şi electrice, prin captarea/conversia acesteia din mediul ambient, din aer, sol, apă.

Suntem înconjuraţi de mari surse de energie fără a conştientiza aceasta cel mai adesea. Tot în opinia autorilor, dezvoltarea durabilă nu poate fi realizată cu adevărat decât dacă şi numai dacă:

  • sunt utilizate exclusiv resursele regenerabile;
  • costurile necesare extragerii/conversiei/stocării, sunt reduse până la neglijabil;
  • activitatea de extragere/conversie energetică poate fi realizată chiar şi la nivel privat, individual, eliminând astfel necesitatea dependenţei persoanelor faţă de un furnizor/ distribuitor central;
  • asigurarea energiei electrice şi termice să nu presupună practic alte cheltuieli decât cele legate de achiziţionarea echipamentelor necesare şi întreţinerea acestora;
  • funcţionarea acestor echipamente să nu presupună niciun fel de influenţă nocivă asupra ecosistemului, sub nicio formă.

Aminteam în primul paragraf de ideile şi susţinerile lui Lester Brown, despre acel Plan B prin care Brown susţinea că salvează lumea. L. Brown susţinea că soluţia ar fi reprezentată de:

  • diminuarea emisiilor de carbon cu 80% până în 2020;
  • stabilizarea creşterii populaţiei la un maximum de 8 miliarde, către 2040;
  • o eradicare a sărăciei pe Glob;
  • regenerarea pădurilor, a solurilor, apelor freatice etc.

Pentru aceasta, Brown susţinea că sunt necesari 200 de miliarde dolari. Nici vorbă! Tot ceea ce este necesar reprezintă pur-şi-simplu scoaterea la lumină şi introducerea în aplicaţii la toate nivelurile, a unor invenţii realizate deja cu multe decenii în urmă dar ţinute în umbră din interese comerciale sau de altă natură. Prin aplicarea acestor noi tehnologii s-ar elimina necesitatea cheltuielilor pentru producerea de energie, nu ar fi deci necesare acele 200 miliarde.

Încă de la începutul sec.XX, savantul român George „Gogu” Constantinescu a inventat generatorul şi motorul sonic, transmisia sonică a energiei etc. Prin aplicarea în momentul de faţă a acelei tehnologii ieftine (sonicitatea) şi de mare randament, s-ar putea realiza o adevărată revoluţie în materie de energetică şi transporturi.

În perioada interbelică, Henri Marie Coandă, în baza efectului fizic care-i poartă numele (efectul Coandă) a inventat o serie de grupuri de forţă şi generatoare de energie termică şi electrică prin care se făceau importante perfecţionări, mai ales în ceea ce priveşte randamentul şi costurile generale. Printre altele, în baza efectului Coandă s-a realizat şi o turbină eoliană de un randament cu mult superior celor mai perfecţionate turbine eoliene clasice.

La începutul secolului XX, savantul român Traian Vuia inventează generatorul de aburi cu circulaţie forţată care îi poartă numele (cazanul Vuia) şi motorul cu aer cald. Ulterior, perfecţionează invenţia sa realizând metoda combustiei termoionice a cărbunelui prin care realiza arderea completă (fără reziduuri, deci nepoluantă) a unei cantităţi de cărbune ce reprezenta doar 10% din amestecul combustibil, 80% din acest amestec fiind APA iar încă 10%, ceea ce el a denumit aditivii termoionici. Prin aplicarea acestei metode de combustie (termoionică) apa devenea principala componentă a combustibilului lichid utilizat de termocentrale, motoare termice etc. O adevărată revoluţie în mateie de transporturi şi energetică. În anul 1969, Nicolae Ceauşescu a aprobat un plan secret ce viza câştigarea independenţei energetice faţă de URSS, prin dezvoltarea masivă a extracţiei de cărbune românesc, avându-se în vedere aplicarea metodei combustiei termoionice a cărbunelui, aşa cum Traian Vuia o stabilise.

Începând cu 1923, sasul Rudolf Liciar din Braşov, realizează un dispozitiv pe care l-a denumit cyclonoid şi care reuşea realizarea de vacuum la suprafaţa unui element rotativ dispus în aer liber. Prin diferenţa de presiune realizată între extradosul şi intradosul rotorului respectiv, Liciar obţinea o forţă utilă de 10332,3 Kgf pe fiecare metru-pătrat de suprafaţă activă a rotorului. În acest fel, el utiliza practic energia atmosferei, pe care o convertea mai întâi în energie cinetică şi de aici, făcea posibilă conversia mai departe în energie electrică. Tot pe această bază, el a realizat importante aplicaţii în domeniul transporturilor, punând bazele a ceea ce el a denumit vacuum-propulsia. Invenţiile lui Liciar au fost în anii’50 preluate de către sovietici.

Începând cu 1963, un colectiv aflat sub conducerea lui Nicolae Moraru a realizat şi experimentat un dispozitiv electronic de captare, focalizare şi transport dirijat a sarcinilor electrice din atmosferă (electroni şi ioni) între o staţie-emitor şi un receptor. Pe acelaşi principiu s-a putut construi armament climateric (transportarea de sarcini electrice de semn contrar până într-un anumit punct situat în atmosferă şi realizarea unei descărcări eleşctrice la punerea acestor sarcini în contact, degajarea de căldură într-un volum mare de aer dădea naştere unui anti-ciclon şi provoca alterarea factorilor de mediu) dar şi armament electronic anti-aerian şi anti-satelit.

Încă de la începutul anilor’20, o serie de inventatori (Jules Guillot și Jacques Huguenard) au realizat dispozitive menite extragerii electricităţii atmosferice. Toate experimentele au fost încununate de succes. La fel şi în cazul dispozitivelor menite colectării electricităţii din scoarţă. Chiar şi arhi-cunoscutul Albert Einstein, înainte de a deveni celebru pentru teoria sa fizică (teoria relativității) a inventat un generator de căldură care extrăgea căldura din frig. Invenţia sa era (şi este) foarte interesantă având aplicaţii deosebite în contextul actual.

Merită aplicate şi perfecţionate generatoare teoretic cunoscute, cum ar fi generatorul electrostatic Wimshurst (de o simplitate constructivă impresionantă) sau cel de tip capacitiv (ambele generând tensiuni înalte) sau generatorul homopolar (care debitează curenţi foarte intenşi). Şi exemplele pot continua (…)

Nu lipsesc tehnologiile capabile să înlocuiască pe deplin tehnologia carburanţilor fosili, lipseşte interesul real de a face aceasta. Se pretind multe la nivel strict declarativ, dar concret nu se face mai nimic iar ceea ce se face este cel mai adesea prea ineficient şi fără a produce schimbări majore ale situaţiei generale. Se vehiculează tehnologii care în majoritatea cazurilor se dovedesc de randament încă prea scăzut, prea costisitoare şi fără posibilitatea practică de a deveni soluţii pentru problemele grave cu care ne confruntăm.

Concluzii

Ținând cont de cele arătate în cuprinsul lucrării de față am putea concluziona astfel:

  1. Securitatea energetică este componenta de bază a securităţii economice, aceasta din urmă dovedindu-se a fi nucleul problematicii de securitate;
  2. Dezvoltarea durabilă în domeniul energetic presupune utilizarea la scară largă a resurselor energetice regenerabile, multe dintre aceste resurse nefiind la ora actuală deloc exploatate (energia electrică din cadrul atmosferei şi solului, energia termică din cadrul apelor, energia atmosferei rezultată din presiunea acesteia la niveul mării etc);
  3. Realizarea veritabilei dezvoltări durabile în energetică presupune abandonarea completă a oricăror tehnologii bazate pe exploatarea de resurse neregenerabile; orice fel de proces prin care sau în urma căruia rezultă un consum de resurse şi deşeuri ce nu mai pot fi reciclate de aşa-natură încât să conducă la refacerea resurselor iniţiale este conceptual contrar dezvoltării durabile şi trebuie deci abandonat;
  4. Problema rivalităţii internaţionale (dar şi a concurenţei interne la fel de bine) pe piaţa energetică nu poate fi soluţionată în mod benefic şi definitiv decât prin declasificarea tehnologiilor nepoluante şi permisiunea acordată în acest fel tuturor persoanelor, de a obține energie (electrică, termică) prin mijloace proprii, cu minime cheltuieli. Aşadar, descentralizarea producerii şi distribuţiei de energie;
  5. Încetarea sub toate aspectele sale a actualei orânduiri mondiale pseudo-sclavagiste, de tipul sclavagismului industrial, prin care majoritatea persoanelor devin total dependente faţă de pretenţiile discreţionare ale unor furnizori/distribuitori centrali;
  6. Stabilirea înainte de toate a unei situaţii cât mai exacte a RESURSELOR: resursele de patrimoniu intelectual (bibliografia de inventică din energetică şi transporturi); identificarea resursei umane cu adevărat valoroase (cercetărori, inventatori şi inovatori, experţi şi altfel de categorii de personal calificat) şi adoptarea imediată a unor măsuri de protecţie (profesională, socială) a acestora şi strângere a lor în colective de lucru specializate; evaluarea corectă a resurselor mediului prin prisma noilor tehnologii avute în vedere şi de asemenea, evaluarea infrastructurii reale existente şi a resurselor tehnice, materiale şi financiare;
  7. Dezvoltarea unor programe de aplicaţii concrete ale noilor tehnologii selectate, activităţi ce trebuiesc de preferinţă conduse şi realizate de către un instituţii militare de cercetare, pentru a se asigura totodată şi securitatea informaţiei şi a personalului implicat.

Bibliografie

  • ATANASIU, L., POLESCU, L., Fotosinteza sau cum transformă plantele lumina soarelui, Editura Albatros, Bucureşti, 1988;
  • AVRAM, Adrian, MOHAN, Gh., Valorificarea resurselor vegetale în gospodărie şi în industrie, Editura Tehnică, București, 1989;
  • BIZON, Nicu, Sisteme optimizate pentru conversia energiei curate, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2008;
  • CONSTANTINESCU, N. P., Enciclopedia Invenţiunilor Tehnice 1, 2 şi 3, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939;
  • DOGARU, Mihai, DOGARU, Iulian, KATONA, Laszlo, Conversia MHD (magnetohidrodinamică) a energiei, Editura Electra, Bucureşti, 2006;
  • FRUNZETI, Teodor, ZODIAN, Vladimir (coordonatori) și colectiv autori, Lumea 2009-enciclopedie politică şi militară, Editura CTEA, București, 2009;
  • HALLENGA, Uwe, Vântul, energie electrică pentru casă şi curte, Editura MAST, București, 2008;
  • LUPEI, Nestor, Zestrea energetică a lumii, Editura Albatros, Bucureşti, 1986;
  • POPESCU, I., TURCU, E., Energia, încotro?, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978;
  • SPÂNULESCU, Ion, Celule solare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983;
  • VINTILĂ, M., Biogazul, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989;
  • WEISS, Werner, Instalaţii solare, Editura MAST, București, 2008.

Note

[1] Alexandra Eremia, Ion Stancu, Activitatea bancară pentru dezvoltare durabilă, curs ASE, Bucureşti, 2020, pag. 23;

[2] Ibidem, pag.24;

[3] Gh. Zaman (Academia Română) şi Gherasim Zenovic, Criterii şi principii ale dezvoltării durabile din punctul de vedere al resurselor acesteia în Buletinul AGIR nr. 4/2006, pag.136;

[4] Ibidem, pag.137;

[5] Ibidem, pag.138 ;

[6] A se vedea http://www.un.org/esa/sustdev/documents/WSSD_POI_PD/English/POIToc.htm, consultat la data de 09.02.2022;

[7] Lester Brown, Lumea pe marginea prăpastiei, Editura Tehnică, Bucureşti, 2011;

[8] Mathis Wackerwegel, Ecological Footprint and Appropriated Carrying Capacity: A Tool for Planning Toward Sustainability, The University of British Columbia, Teză doctorat, oct. 1994;

[9] Lester Brown, Plan B: Rescuing a Planet Under Stress and a Civilization in Trouble, W.W. NORTON & COMPANY, 2nd Edition, 2006;

[10] Gheorghe Zaman (Academia Română) şi Gherasim Zenovic, Criterii şi principii ale dezvoltării durabile din punctul de vedere al resurselor acesteia în Buletinul AGIR nr. 4/2006, p.136.

[11] A se vedea în acest sens și datele/informațiile de specialitate care au fost publicate decătre UN Department of Economic and Social Affair (mai precis, Division for Sustainable Development) la pagina web  http://www.un.org/esa/dsd/index.shtml?utm_source=OldRedirect&utm_medium=redirect&utm_content=dsd&utm_campaign=OldRedirect, accessată la data de 21.01.2024;

[12] A se vedea în acest sens și cele publicate de Division of Sustainable Development in the United Nations la pagina web http://www.un.org/esa/dsd/dsd/dsd_index.shtml,-prezentarea obiectivelor realizată încă din data de 09.02.2014;

[13] A se vedea http://www.un.org/esa/dsd/dsd_aofw_ene/ene_index.shtml,- dezvoltarea energetică durabilă, publicată tot la data de 09.02.2014;

[14] A se vedea adresa web http://www.un.org/esa/dsd/dsd_aofw_scpp/scpp_index.shtml,- măsuri privind consumul adoptate încă de la data de 09.02.2012;

[15] Cristina Ionescu, Politici de management de mediu, Curs la Catedra de Hidraulică şi Maşini Hidraulice, an IV, Specializarea Ingineria mediului, București, 2003;

[16] A se vedea http://ec.europa.eu/energy/index_en.htm,-politica energetică a UE, accesat la data de 09.02.2024;

[17] A se vedea http://www.minind.ro/presa_2007/mai/Strategia_16_mai.pdf, site-ul Ministerului Economiei, date/informații publicate încă de la data de 09.02.2012;

[18] Stephen Blank, Energy, economics and security in Central Asia: Russia and its rivals, Central Asian Survey, Volume 14, Issue 3, 1995, pag .373-406;

[19] Robert Ebel, The Geopolitics of Russian Energy, Center of International and Strategic Studies, iulie 2009;

[20] A se vedea de pildă http://strategia.ncsd.ro/,- accesat la 11.03.2024;

[21] A se vedea și http://www.armandconsulting.eu/documente/strategia.pdf,- accesat la 12.03.2024;

[22] Colectiv autori, coordonator Constantin Ciupagea, Direcţii strategice ale dezvoltării durabile în România, Institutul European din România, București, 2006;

[23] Colectiv autori sub coordonarea Prof. Univ. Dr. Silviu Neguţ, Orientări privind securitatea energetică a României, studiu prezentat în cadrul conferinţei „SPOS 2008”, Bucureşti, 2008;

European Union Strategies for Technological Advancement in a Shifting Geopolitical Landscape

IT & C - Descarcă PDFSfetcu, Nicolae (2025), European Union Strategies for Technological Advancement in a Shifting Geopolitical Landscape, IT & C, 4:2, 11-26, DOI: 10.58679/IT67702, https://www.internetmobile.ro/european-union-strategies-for-technological-advancement-in-a-shifting-geopolitical-landscape/

 

Abstract

The European Union (EU) increasingly views technological capability as a cornerstone of its strategic autonomy amid global power shifts. Major technology domains – from artificial intelligence and semiconductors to green tech, digital infrastructure, cybersecurity, and space – have become arenas for geopolitical competition and cooperation. In response, the EU has launched comprehensive policies and investments to manage and advance its technological resources. These efforts are driven by a recognition that leadership in technology underpins economic strength, security, and resilience in the face of challenges such as the U.S.–China tech rivalry, supply chain disruptions, the war in Ukraine, and the need for transatlantic coordination. This article provides an analysis of the EU’s strategies across key tech domains and examines how policy initiatives align with current geopolitical challenges.

Keywords: European Union, EU, technology, geopolitics, artificial intelligence, semiconductors, green tech, digital infrastructure, cybersecurity, space

Strategiile Uniunii Europene pentru progresul tehnologic într-un peisaj geopolitic în schimbare

Rezumat

Uniunea Europeană (UE) consideră din ce în ce mai mult capacitatea tehnologică ca pe o piatră de temelie a autonomiei sale strategice pe fondul schimbărilor globale de putere. Domeniile tehnologice majore – de la inteligența artificială și semiconductori până la tehnologia verde, infrastructura digitală, securitatea cibernetică și spațiul – au devenit arene pentru competiția și cooperarea geopolitică. Ca răspuns, UE a lansat politici și investiții cuprinzătoare pentru a-și gestiona și promova resursele tehnologice. Aceste eforturi sunt conduse de recunoașterea faptului că conducerea în tehnologie sprijină puterea economică, securitatea și rezistența în fața unor provocări precum rivalitatea tehnologică dintre SUA și China, întreruperile lanțului de aprovizionare, războiul din Ucraina și nevoia de coordonare transatlantică. Acest articol oferă o analiză a strategiilor UE în domeniile tehnologice cheie, și examinează modul în care inițiativele politice se aliniază la provocările geopolitice actuale.

Cuvinte cheie: Uniunea Europeană, UE, tehnologie, geopolitică, inteligență artificială, semiconductori, tehnologie verde, infrastructură digitală, securitate cibernetică, spațiu

 

IT & C, Volumul 4, Numărul 1, Martie 2025, pp. 11-26
ISSN 2821 – 8469, ISSN – L 2821 – 8469, DOI: 10.58679/IT67702
URL: https://www.internetmobile.ro/european-union-strategies-for-technological-advancement-in-a-shifting-geopolitical-landscape/
© 2025 Nicolae Sfetcu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

European Union Strategies for Technological Advancement in a Shifting Geopolitical Landscape

Nicolae SFETCU[1]
nicolae@sfetcu.com

[1] Researcher – Romanian Academy (Romanian Committee of History and Philosophy of Science and Technology (CRIFST), Division of History of Science (DIS)), ORCID: 0000-0002-0162-9973

 

Introduction

The European Union (EU) increasingly views technological capability as a cornerstone of its strategic autonomy amid global power shifts, and a key driver of economic growth, competitiveness and social well-being. Major technology domains – from artificial intelligence and semiconductors to green tech, digital infrastructure, cybersecurity, and space – have become arenas for geopolitical competition and cooperation. In response, the EU has launched comprehensive policies and investments to manage and advance its technological resources. These efforts are driven by a recognition that leadership in technology underpins economic strength, security, and resilience in the face of challenges such as the U.S.–China tech rivalry, supply chain disruptions, the war in Ukraine, and the need for transatlantic coordination. Over the past two decades, the EU has launched a series of policies and frameworks governing technological development, digital transformation and innovation in its Member States.

EU Technology Policy in a Geopolitical Context

The EU’s approach to technology is framed by its ambition for “open strategic autonomy,” which seeks to reduce critical dependencies while remaining open to global trade (Arcesati 2024) (European Commission 2025c). Europe has learned from recent crises – including pandemic-era supply shocks and energy insecurity amid the Ukraine war – that it must bolster its own tech capabilities. European Commission President Ursula von der Leyen has emphasized the need to “de-risk” critical technology sectors (like semiconductors, AI, quantum computing and biotech) from over-reliance on any single foreign supplier (Arcesati 2024). This doctrine steers EU policies toward strengthening domestic production, diversifying supply chains, and securing partnerships with like-minded allies. It also underpins initiatives such as tighter foreign investment screening and export controls coordinated with partners, ensuring that Europe’s pursuit of tech sovereignty does not lapse into isolationism (European Commission 2025c). In practice, the EU’s evolving tech governance blends regulation and investment: it leverages its regulatory power to set global standards, and it directs substantial funding into research and infrastructure to fuel innovation. The following sections outline how this strategy plays out in specific domains.

Strategies by Technology Domain

The EU has prioritized digital innovation to boost economic growth and maintain its global competitiveness. The Digital Single Market Strategy (DSM), (European Commission 2019) launched in 2015, aims to ensure seamless access to online activities and services across Europe, while supporting infrastructure development and digital entrepreneurship. DSM helps to remove regulatory barriers and create a unified digital space, allowing companies and citizens to freely participate in digital trade and innovation. By standardizing digital regulations, the EU intends to stimulate startups and the scaling up of technology, creating an interconnected network of digital businesses.

Another crucial aspect is Horizon Europe, (European Commission 2024g) the EU’s key funding program for research and innovation. In the period 2021-2027, it allocates significant resources to technological innovation, encouraging collaborations between research institutions, companies and public bodies. With a focus on artificial intelligence (AI), quantum computing and blockchain, Horizon Europe seeks to ensure that Europe remains at the forefront of technological advancement.

Artificial Intelligence

The EU has adopted a distinctive strategy on artificial intelligence (AI) centered on trustworthy and human-centric AI. A flagship initiative is the EU AI Act, the world’s first comprehensive AI legislation, which aims to address AI risks and position Europe as a global leader in AI governance (European Commission 2025a). The AI Act establishes a risk-based framework: it imposes strict requirements (or even bans) on high-risk AI applications (such as biometric surveillance or AI in hiring decisions) while leaving most low-risk AI largely unregulated (European Commission 2025a). By fostering “trustworthy AI,” the EU hopes to encourage innovation by ensuring societal acceptance and legal clarity (European Commission 2025a). This regulatory approach is complemented by investments: the EU’s Coordinated Plan on AI and AI Innovation Program channel funding into AI research, testbeds (“AI sandboxes”), and digital skills to spur adoption across industries (European Commission 2025a). Through these measures, Europe seeks to close its gap with the U.S. and China in AI development, leveraging its single market and value-driven rules as a competitive advantage. Notably, the EU and U.S. have begun coordinating on AI under the Trade and Technology Council (TTC), aligning on terminology and risk management approaches in areas like AI safety research (European Commission 2025c). By proactively shaping AI standards, the EU aims to export its regulatory model globally – a strategy often referred to as the “Brussels effect.”

Semiconductors

Recent semiconductor shortages and geopolitical frictions have spotlighted Europe’s vulnerabilities in the chip supply chain (European Commission 2024d). The EU produces only about 10% of the world’s microchips (European Commission 2024d), relying heavily on a few Asian and U.S. suppliers. To address this, the EU enacted the European Chips Act in 2023. This initiative will mobilize over €43 billion in public and private investment to “bolster Europe’s competitiveness and resilience in semiconductor technologies” (European Commission 2024d). The Chips Act has multiple pillars: a “Chips for Europe” Initiative to fund R&D and innovation in areas like next-generation processors, a framework to incentivize new chip fabrication plants in Europe (with a goal to double EU global market share to 20% by 2030 (European Commission 2024d), and a coordination mechanism for monitoring supply and demand shocks (European Commission 2024d) (European Commission 2024d). Already, Europe is connecting its world-class research centers and chipmakers to attract “first-of-a-kind” production facilities on European soil (European Commission 2024d). For instance, new semiconductor fabs and expansions have been announced in Germany, France, and Italy under this Act’s encouragement. The Chips Act also explicitly ties into geopolitical cooperation – it calls for working with international partners to address future supply disruptions (European Commission 2024d). Through the TTC, the EU and U.S. have agreed to coordinate on semiconductor supply chain security and to align export controls on advanced chips (European Commission 2025c). In sum, Europe’s semiconductor strategy mixes industrial policy with alliance-building to achieve what officials term “technological sovereignty” in this critical domain (European Commission 2024d).

Green Technology and Clean Energy

A notable aspect of EU technology policy is its alignment with environmental sustainability goals. The EU Green Deal, (European Commission 2021) which aims for climate neutrality by 2050, places emphasis on harnessing digital technology to achieve these goals. The EU is actively promoting green ICT solutions, such as energy-efficient data centers and green digital infrastructure, as part of a broader objective to minimize the environmental footprint of technology resources.

EU investments have enabled more electricity to be produced from wind power than from gas by 2023. Further targets are to double cross-border electricity transmission capacity and deploy smart grids and charging infrastructure. (Comisia Europeană 2024)

As part of the EU’s dual digital and green transition, the bloc is heavily investing in green technology – not only to meet climate targets but also to enhance energy security in a tumultuous geopolitical climate. The cornerstone is the European Green Deal and its industrial policy offshoot, the Green Deal Industrial Plan (GDIP). Announced in 2023 partly in response to the U.S. Inflation Reduction Act, the GDIP aims to “put Europe’s net-zero industry in the lead” by creating a supportive environment for scaling up clean-tech manufacturing (European Commission 2025e). It includes a proposed Net-Zero Industry Act to streamline regulations and set 2030 targets for EU-based production of key technologies like batteries, wind turbines, solar panels, and electrolyzers (European Commission 2025e). Another component is the Critical Raw Materials Act to secure supply of rare earths and minerals vital for green tech, reducing dependence on imports from countries like China (European Commission 2025e). To accelerate deployment, the EU has also relaxed state aid rules and reallocated funding instruments – for example, repurposing recovery funds (NextGenerationEU) toward renewable energy and clean tech projects (European Commission 2025e). These efforts have been amplified by the war in Ukraine, which underscored the strategic imperative of energy independence. In 2022, the EU launched the REPowerEU plan to rapidly diversify away from Russian fossil fuels by speeding up renewables and energy efficiency. Consequently, EU countries invested a record €110 billion in renewable energy in 2023, a significant surge spurred in part by high energy prices and security concerns (Holman and Lefort 2024). Europe now spends ten times more on clean energy than on fossil fuels, reflecting a “stiffened resolve” to transition to green energy and end reliance on foreign fuel sources (Holman and Lefort 2024). By raising 2030 renewables targets (from 40% to 45% of energy share) and funding green innovation, the EU is using climate policy as a lever for geopolitical resilience (GlobSec 2023). In summary, Europe’s green technology strategy combines ambitious climate action with industrial policy tools to ensure it remains both a leader in climate innovation and less beholden to external energy shocks.

Digital Infrastructure and Connectivity

Advanced digital infrastructure is another pillar of Europe’s tech strategy, forming the backbone for competitiveness in all other domains. The EU’s Digital Decade program sets targets for 2030: for example, gigabit broadband for all households and 5G (and future 6G) coverage for all populated areas (EU Monitor 2025). Progress is being made, but with significant disparities across the Union. Overall, basic broadband access is nearly universal, yet only 70% of EU households have access to very high-capacity networks (e.g. fiber) and about 66% of populated areas had 5G coverage as of 2021 (EU Monitor 2025). Leading countries like Malta, Luxembourg, and Denmark enjoy over 90% gigabit network coverage, whereas in Greece barely 20% of households have the same access (EU Monitor 2025). To close such gaps, EU funds (Cohesion Funds, Connecting Europe Facility) and national recovery plans are heavily financing broadband rollouts, particularly in underserved rural or remote regions. The EU also emphasizes secure digital infrastructure. It issued a 5G Security Toolbox that guides member states to limit “high-risk” vendors (implicitly targeting untrusted suppliers from China) and diversify equipment providers (European Commission 2025b). Many member states have since imposed restrictions on 5G gear from companies deemed security risks, reflecting a unified approach to safeguarding critical networks (European Commission 2025b).Furthermore, Europe is preparing for 6G by investing in research and by early transatlantic coordination – the April 2024 TTC meeting adopted a common EU–US 6G vision and launched joint research cooperation on future network technologies (European Commission 2025c). In digital infrastructure, as elsewhere, the EU strategy pairs internal development with external collaboration: building world-class connectivity at home while working with allies on standards and security to ensure an open yet resilient digital ecosystem.

Cybersecurity

The EU approach to technology governance also includes robust cybersecurity policies. The 2019 Cybersecurity Act introduced the EU Cybersecurity Certification Framework, which establishes certification schemes for ICT products to strengthen their security features (EUR-Lex 2019). This policy aims to increase trust in digital services and ensure that digital infrastructure in Member States complies with strict security requirements.

In addition, the NIS2 Directive (Network and Information Systems Directive) expands on its predecessor (NIS Directive) to address emerging cyber threats. (European Commission 2024b) Adopted in 2022, the NIS2 Directive sets higher security standards for critical infrastructure, including the health, energy and transport sectors, to reduce vulnerabilities across the EU.

Rising cyber threats from state actors and criminals have propelled cybersecurity to the top of the EU agenda, especially following Russian cyberattacks associated with the Ukraine war. The EU’s approach to cybersecurity is multi-faceted: updating legislation, boosting capacities, and improving coordination. A key recent step is the NIS2 Directive (adopted 2022), which requires all member states to enforce higher cybersecurity standards across 18 critical sectors, from energy and transport to health and finance (ENISA 2023). NIS2 broadens the scope of mandatory cyber risk management and incident reporting, creating a unified baseline of resilience across Europe (ENISA 2023). Additionally, the EU established a new Cybersecurity Competence Centre in Bucharest in 2023 to pool expertise and drive innovation in cyber defense technologies (Mihai 2023). Through this center and funding under the Digital Europe and Horizon Europe programs, the EU is investing in areas like advanced cryptography, secure hardware, and cybersecurity skills development (European Commission 2025b). Indeed, addressing the cyber skills shortage is recognized as crucial: the Commission launched a Cyber Skills Academy and encourages member states to include cybersecurity training in their digital upskilling initiatives (European Commission 2025b). In terms of strategy, the EU released an updated Cybersecurity Strategy aligning civilian and defense measures, calling for “full-spectrum cyber defense capabilities” and greater cooperation between EU cyber agencies and the military domain (European Commission 2025b). This has led to closer EU–NATO collaboration on cyber incidents and joint exercises. Moreover, the EU and U.S. have deepened cyber cooperation via information-sharing and coordinated responses to ransomware and other threats as affirmed in TTC talks. By strengthening its cyber resilience and working with allies, the EU aims to protect its digital sovereignty against espionage, sabotage, and election interference. The focus on securing hospitals, energy grids, and other critical infrastructure has only intensified since 2022, given real-world hybrid attacks witnessed in Ukraine and Europe’s own heightened threat environment (European Commission 2025b).

Space and Satellite Technology

Space is an increasingly strategic technology domain where the EU seeks both autonomy and global leadership. The EU Space Programme integrates several flagship projects that ensure Europe’s independent access to critical space-based services. Notably, Galileo (the EU’s satellite navigation system) and Copernicus (the EU’s Earth observation system) provide the bloc with its own high-precision positioning and earth-monitoring data, reducing reliance on foreign systems like GPS (BMDV 2021). Galileo has been fully operational, offering positioning accuracy often better than GPS, and is used in everything from smartphones to critical infrastructure across Europe. Copernicus, with a fleet of Sentinel satellites, delivers environmental and security-related data (e.g. for climate change monitoring or disaster response) that underpins both commercial applications and policy decisions. The strategic value of these systems is clear: the EU considers secure access to space data as part of its “strategic independence” (BMDV 2021). Building on these successes, the EU has approved IRIS², a new multi-orbit satellite constellation for secure communications. With a planned ~290 satellites in low and medium Earth orbit, IRIS² (Infrastructure for Resilience, Interconnectivity and Security by Satellite) is set to provide encrypted connectivity for governments, military, and critical services, as well as broadband access for remote areas (European Commission 2025d). Launched in 2024 with a €10+ billion budget, IRIS² is explicitly framed as strengthening Europe’s autonomy in the face of growing cyber and hybrid threats, ensuring secure links even during crises (European Commission 2025d). In parallel, the EU works closely with the European Space Agency (ESA) and national space agencies to maintain independent launch capabilities (e.g. the new Ariane 6 rocket) and to foster a competitive space industry. The past year saw urgency in restoring European launch autonomy after reliance on non-European launchers due to delays in Ariane 6 – a situation Europe is addressing to avoid strategic gaps in putting satellites into orbit (Foust 2025) (France 24 2025). Overall, through investments in satellite infrastructure and coordination of space policy, the EU aims to secure its position in a domain increasingly intertwined with geopolitics and defense. Space technology is both an enabler of other digital services and a field of competition (with actors like the U.S., China, and private companies); the EU’s strategy is to be a leader in the peaceful and sustainable use of outer space while safeguarding its own access and assets.

The EU as a technology leader

The EU’s policies and frameworks on technology resources present a comprehensive and forward-looking approach to digital transformation. Through initiatives such as the Digital Single Market, Horizon Europe, the GDPR and the Cybersecurity Act, the EU seeks to foster innovation while ensuring data protection, cybersecurity and digital sovereignty. These policies reflect the EU’s broader ambition to become a technology leader, retaining control over key technological resources, while promoting a green and inclusive digital economy.

Navigating Geopolitical Challenges

U.S.–China Tech Rivalry and “Strategic Autonomy”

The intense tech competition between the United States and China forms the backdrop for many EU initiatives. Europe’s stance has been to avoid being squeezed between two superpowers by pursuing its own path – strategic autonomy – in critical technologies (Arcesati 2024). This does not mean equidistance: the EU is closely aligned with the U.S. on values and has deep trade and research ties with America. But it also maintains economic links with China that it is reluctant to sever. Thus, the EU’s paradigm is “de-risking, not decoupling” from China  (Arcesati 2024). In practice, the EU is tightening oversight on Chinese involvement in sensitive sectors (like 5G, semiconductors, and critical raw materials) and screening investments for security risks, while still engaging China on trade and climate. For instance, multiple EU countries followed the U.S. lead in restricting Chinese telecom vendors in 5G networks to mitigate security concerns (European Commission 2025b). The EU is also developing tools like export controls on dual-use tech and considering outbound investment screening to prevent European capital or expertise from boosting rivals’ military capabilities  (Arcesati 2024). At the same time, Europe distinguishes its approach by remaining open: it continues collaboration with China in non-sensitive areas and keeps dialogue through mechanisms like the EU–China High-Level Digital Dialogue. The U.S.–EU partnership has strengthened under the Biden administration, especially via the Trade and Technology Council, which provides a forum to align transatlantic tech policies. Through the TTC, Brussels and Washington have coordinated on semiconductor supply chains, AI ethics, data governance, and export restrictions on advanced tech to authoritarian regimes (European Commission 2025c). This coordination helps present a united front in setting democratic norms against China’s state-led tech model. Still, tensions exist – for example, European industries sometimes chafe at U.S. extraterritorial sanctions or at potential disadvantages from U.S.-centric supply chains. Thus, EU strategic autonomy also means building capacity to act independently when interests diverge. Summarily, the EU’s navigation of the U.S.–China rivalry involves a delicate balance: reinforcing the Western alliance in technology-standard setting and defense, while asserting Europe’s ability to make sovereign decisions and invest in its own tech champions.

Global Supply Chain Disruptions

The COVID-19 pandemic and subsequent supply chain crises (notably the semiconductor crunch) exposed Europe’s dependency on global production networks. In response, the EU has pivoted to policies that promote resilience and diversification of supply chains for critical technologies. The aforementioned Chips Act is a prime example, aiming to onshore more semiconductor manufacturing and reduce the risk of future chip shortages crippling European industries (European Commission 2024d). Similarly, the EU’s Critical Raw Materials strategy addresses vulnerabilities in imports of lithium, rare earths, and other materials essential for batteries, wind turbines, and electronics (European Commission 2025e). Europe currently sources many of these from a few countries (often China); the new act sets targets to extract and process more materials domestically or from trusted partners, and to stockpile reserves (European Commission 2025e). The EU is also fostering “friend-shoring” – shifting supply dependence from rivals to allies. Initiatives like the Minerals Security Partnership and prospective EU–Australia or EU–Canada agreements on critical minerals exemplify this approach (European Commission 2025c). Additionally, the EU’s trade policy has tilted toward securing free trade agreements (FTAs) that include robust supply chain provisions (for example, recent or upcoming FTAs with countries like Japan, South Korea, and Chile help ensure access to tech components and resources). Another lesson from recent disruptions is the importance of monitoring and early warning. The EU set up industrial alliances (e.g. on batteries, hydrogen, cloud computing) that bring together companies and governments to identify bottlenecks and coordinate investments. Under the Single Market Emergency Instrument, Brussels is proposing powers to map supply risks and even compel stockpiling or reallocation of key products in a crisis. Such measures are controversial but signal how seriously the EU now treats supply chain security as part of its technological strategy. In summary, Europe is mitigating global supply risks by boosting local production, diversifying import sources, and instituting mechanisms for crisis management – all aimed at keeping the flow of critical tech inputs steady in an unpredictable world.

War in Ukraine and Security Imperatives

Russia’s invasion of Ukraine in 2022 had far-reaching implications for the EU’s tech and innovation policies. First and foremost was energy: Europe swiftly realized it had to accelerate deployment of clean energy technology to break free from Russian fossil fuels. The war catalyzed the REPowerEU plan, which, as noted, turbocharged investments in renewables, grids, and energy storage (Holman and Lefort 2024). This urgent push not only serves climate goals but also deprives a hostile power of leverage – a vivid instance of geopolitics driving tech adoption. By 2023, the EU had largely replaced Russian gas, thanks in part to a 25% jump in wind and solar capacity in just two years (2020–2022) (European Commission 2025e). The war also refocused attention on cybersecurity and defense technology. European infrastructure, government institutions, and companies have faced heightened cyber attacks (from Russian-linked actors) since the war began, leading to greater EU-NATO cyber coordination and new EU initiatives like joint cyber rapid response teams. The European Cybersecurity Strategy put forward in 2022 explicitly links the geopolitical context to cyber readiness, urging investment in full-spectrum cyber defense and closer civil-military cooperation (European Commission 2025b). On the military tech side, the conflict spurred EU countries to increase defense R&D spending and collaborate on developing advanced capabilities (drones, secure communication systems, anti-missile defenses, etc.). The EU’s European Defence Fund, which finances joint R&D for defense technologies, saw a boost in both funding and political support. Another consequence of the war is the emphasis on secure communications and space-based surveillance. EU institutions have been using Copernicus satellite imagery to monitor the war and track events (like potential war crimes or environmental damage), showcasing the value of Europe’s own space assets. It’s no coincidence that IRIS², the secure satcom project, gained momentum in this period – the war underscored the need for protected, independent channels of government communication in Europe (European Commission 2025d). Finally, the Ukraine war reinforced transatlantic tech cooperation: the U.S. and EU closely coordinated on export controls for cutting-edge technologies to Russia (e.g. high-end semiconductors, aircraft parts), effectively leveraging Western dominance in key tech niches as an economic weapon. In essence, the conflict has accelerated EU efforts to shore up technological security across energy, cyber, defense, and space, aligning tech strategy even more closely with foreign and security policy.

Transatlantic Tech Coordination

The partnership with the United States is a critical axis of the EU’s technology strategy in the current geopolitical landscape. After some turbulence in previous years (e.g. disputes over digital taxation or U.S. surveillance concerns), EU–U.S. relations have markedly improved in the tech domain. The creation of the Trade and Technology Council (TTC) in 2021 was a milestone, establishing working groups on semiconductor supply chains, AI, tech standards, data governance, and more (European Commission 2025c). Through a series of high-level meetings, the TTC has yielded joint statements and “alignment” in various areas: for example, a commitment to a risk-based approach to AI and collaboration on AI R&D for societal benefit (European Commission 2025c); an agreement on common principles for 6G development (European Commission 2025c); extended cooperation on chip supply chain monitoring and a subsidy transparency dialogue to avoid a zero-sum subsidy race (European Commission 2025c); and coordinated efforts on screening investments and exports to protect sensitive technologies (European Commission 2025c). While the TTC is not a binding treaty body, it has improved communication and prevented missteps – for instance, it helped the EU and U.S. move towards a critical minerals agreement so that European electric cars can qualify under the U.S. clean vehicle subsidies (mitigating a trade tension) (European Commission 2025c). Beyond the TTC, EU–U.S. coordination is evident in their united front on technology sanctions (against Russia and potentially against human rights-violating uses of tech) and in renewed negotiations on a Data Privacy Framework to facilitate EU–U.S. data flows with stronger protections after the invalidation of the previous Privacy Shield. The transatlantic alliance in tech is also framed as a way to uphold democratic values: together they have launched initiatives to counter online disinformation and enforce norms for technology use that respect human rights (European Commission 2025c). Nonetheless, the EU maintains its own regulatory path (as seen in the Digital Services Act, Digital Markets Act, AI Act, etc.), which sometimes pressures U.S. tech firms to change practices globally. This dynamic – cooperative but with healthy tension – is likely to continue. In sum, transatlantic coordination has become an essential part of how the EU advances its tech interests, ensuring that Western democracies remain technologically competitive and norm-setting in the face of authoritarian models.

Digital sovereignty and technological autonomy

A cornerstone of EU policy is the achievement of digital sovereignty, which is the EU’s ability to govern its digital resources independently. The European Data Strategy, (European Commission 2024a) unveiled in 2020, focuses on establishing a unified data space that promotes safe and reliable data sharing practices between Member States (European Commission 2024g). This strategy is designed to reduce dependence on non-EU service providers, ensuring that data produced in Europe stays in Europe, ultimately preserving the privacy and control of EU citizens over their information.

GAIA-X, (European Commission 2024f) an initiative launched by Germany and France, embodies the EU’s approach to cloud sovereignty. GAIA-X aims to develop a secure and federated data infrastructure, ensuring that EU data storage and processing solutions are aligned with European standards and ensuring control over critical digital resources. This project illustrates the EU’s efforts to promote autonomy over essential technological resources and prevent over-reliance on foreign cloud service providers.

Data Governance and Regulation

The EU has also been a global leader in data regulation. The General Data Protection Regulation (GDPR), which came into force in 2018, is one of the strictest data privacy laws in the world. (European Commission 2024c) The GDPR imposes strict rules on data handling, giving individuals more control over their data and imposing significant fines for breaches. This regulation not only protects citizens, but also sets a global benchmark, influencing data governance policies beyond Europe.

Building on the GDPR, the Data Governance Act (DGA) aims to further improve data sharing while ensuring that non-personal data remains protected. (European Commission 2024e) The DGA, adopted in 2021, provides a framework for data intermediaries and aims to encourage the reuse of data for public benefit, such as in health research and climate change. This framework facilitates the sharing of trusted data across sectors, while safeguarding transparency and accountability.

Conclusion

The European Union’s strategy for managing and advancing technological resources is multifaceted and deeply intertwined with the current geopolitical context. Across AI, semiconductors, green tech, digital networks, cybersecurity, and space, the EU has rolled out ambitious policies that seek to boost innovation, ensure security, and uphold European values. Legislation like the AI Act and NIS2, massive funding programs like the Chips Act and Green Deal Industrial Plan, and visionary projects such as Galileo and IRIS² all reflect a Union gearing up for an era in which technological prowess equates to geopolitical influence. These initiatives are not pursued in isolation: they are responses to external pressures – navigating great-power tech rivalry without losing strategic autonomy, shoring up supply chains in a volatile global market, responding to the security wake-up call of war on the continent, and working with allies to set the norms and standards that will govern emerging technologies.

In conclusion, the EU’s overall trajectory is one of proactive and strategic engagement with technology as a means to secure its future in a changing world. By investing in home-grown innovation, setting high regulatory standards, and deepening international cooperation, Europe is positioning itself as a formidable, values-driven tech power. The road ahead is not without obstacles – from global competition to internal coordination – but the strides made in recent years suggest that the EU is increasingly equipped to advance its technological resources and interests on the world stage. The coming decade will test the effectiveness of these strategies, as rapid tech developments and geopolitical shifts continue to redefine the parameters of global leadership. Europe’s answer, as unfolding now, is to remain united, principled, and innovative in harnessing technology for both prosperity and strategic resilience.

Bibliography

  • Arcesati, Rebecca. 2024. “Expert Opinions about EU-China Relations in 2024 | Merics.” January 25, 2024. https://merics.org/en/comment/expert-opinions-about-eu-china-relations-2024.
  • BMDV. 2021. “Illustration of a Satellite in the Orbit besides a Flag of the European Union.” 2021. https://bmdv.bund.de/EN/Topics/EU-Policy/EU-Space-Policy/eu-space-policy.html.
  • Comisia Europeană. 2024. “Consolidarea competitivității europene – Comisia Europeană.” 2024. https://commission.europa.eu/topics/strengthening-european-competitiveness_ro.
  • ENISA. 2023. “NIS Directive 2 | ENISA.” 2023. https://www.enisa.europa.eu/topics/state-of-cybersecurity-in-the-eu/cybersecurity-policies/nis-directive-2.
  • EU Monitor. 2025. “Questions and Answers: Digital Economy and Society Index (DESI) 2022 – EU Monitor.” 2025. https://www.eumonitor.eu/9353000/1/j9vvik7m1c3gyxp/vlv0g0nbwlmc.
  • EUR-Lex. 2019. “The EU Cybersecurity Act | EUR-Lex.” 2019. https://eur-lex.europa.eu/EN/legal-content/summary/the-eu-cybersecurity-act.html.
  • European Commission. 2019. Digital Single Market – European Commission. https://commission.europa.eu/publications/digital-single-market_en.
  • ———. 2021. “The European Green Deal – European Commission.” July 14, 2021. https://commission.europa.eu/strategy-and-policy/priorities-2019-2024/european-green-deal_en.
  • ———. 2024a. “A European Strategy for Data | Shaping Europe’s Digital Future.” July 25, 2024. https://digital-strategy.ec.europa.eu/en/policies/strategy-data.
  • ———. 2024b. “Directive on Measures for a High Common Level of Cybersecurity across the Union (NIS2 Directive) | Shaping Europe’s Digital Future.” October 17, 2024. https://digital-strategy.ec.europa.eu/en/policies/nis2-directive.
  • ———. 2024c. “EU Funding Supporting the Implementation of the General Data Protection Regulation (GDPR) – European Commission.” 2024. https://commission.europa.eu/law/law-topic/data-protection/eu-funding-supporting-implementation-general-data-protection-regulation-gdpr_en.
  • ———. 2024d. “European Chips Act – European Commission.” 2024. https://commission.europa.eu/strategy-and-policy/priorities-2019-2024/europe-fit-digital-age/european-chips-act_en.
  • ———. 2024e. “European Data Governance Act | Shaping Europe’s Digital Future.” July 25, 2024. https://digital-strategy.ec.europa.eu/en/policies/data-governance-act.
  • ———. 2024f. “Gaia-X: A Federated Secure Data Infrastructure.” 2024. https://gaia-x.eu/.
  • ———. 2024g. “Horizon Europe – European Commission.” October 16, 2024. https://research-and-innovation.ec.europa.eu/funding/funding-opportunities/funding-programmes-and-open-calls/horizon-europe_en.
  • ———. 2025a. “AI Act | Shaping Europe’s Digital Future.” February 7, 2025. https://digital-strategy.ec.europa.eu/en/policies/regulatory-framework-ai.
  • ———. 2025b. “Cybersecurity Policies | Shaping Europe’s Digital Future.” 2025. https://digital-strategy.ec.europa.eu/en/policies/cybersecurity-policies.
  • ———. 2025c. “EU-US Trade and Technology Council – European Commission.” 2025. https://commission.europa.eu/strategy-and-policy/priorities-2019-2024/stronger-europe-world/eu-us-trade-and-technology-council_en.
  • ———. 2025d. “IRIS2 | Secure Connectivity – European Commission.” 2025. https://defence-industry-space.ec.europa.eu/eu-space/iris2-secure-connectivity_en.
  • ———. 2025e. “The Green Deal Industrial Plan – European Commission.” 2025. https://commission.europa.eu/strategy-and-policy/priorities-2019-2024/european-green-deal/green-deal-industrial-plan_en.
  • Foust, Jeff. 2025. “Europe Pursues ‘Strategic Autonomy’ amidst Geopolitical Shifts.” SpaceNews. April 7, 2025. https://spacenews.com/europe-pursues-strategic-autonomy-amidst-geopolitical-shifts/.
  • France 24. 2025. “Launch of Europe’s Ariane 6 Space Rocket Postponed Due to ‘Anomaly’ on the Ground.” France 24. March 3, 2025. https://www.france24.com/en/live-news/20250303-satellite-launcher-set-for-blastoff-in-boost-for-europe-space-ambitions.
  • GlobSec. 2023. “EU Climate Policy amid Russia’s War in Ukraine: A Critical Overview of Key REPowerEU Challenges and Trajectories towards Net-Zero.” https://www.globsec.org/sites/default/files/2022-12/FIN%20The%20EU%20climate%20policy%20amidst%20Russia%E2%80%99s%20war%20in%20Ukraine%20ver2%20spreads.pdf.
  • Holman, Rachel, and Janel Siemplenski Lefort. 2024. “How the Energy Crisis Sped up Europe’s Green Transition.” European Investment Bank. 2024. https://www.eib.org/en/essays/europe-energy-transition-renewable.
  • Mihai, Catalina. 2023. “Cybersecurity Competence Centre in Bucharest to Provide Europe-Wide Cyber Shield.” Euractiv. May 10, 2023. https://www.euractiv.com/section/politics/news/cybersecurity-competence-centre-in-bucharest-to-provide-europe-wide-cyber-shield/.

 

CC BY SA 4.0Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons CC BY SA 4.0 Attribution License (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0/).

1 … 14 15 16 17 18 19 20 … 47