Cozma, Lucian Ștefan; Golea, Daniela Georgiana; Tănase, Tiberiu (2025), Dezvoltarea durabilă și securitatea energetică, IT & C, 4:2, DOI: 10.58679/IT41984, https://www.internetmobile.ro/dezvoltarea-durabila-si-securitatea-energetica/

 

Sustainable Development and Energy Security

Abstract

In the current context of the multiple crises affecting the world, the energy issue is in the foreground, as well as being a factor in military conflicts. It would appear that even the current conflict in Ukraine has an important energy-related subtext and concerns the access of major economic powers to fossil energy resources in the Black Sea basin region. Of all the components of economic security, energy security is perhaps the most important, and it is tending over time to almost take over the dominant position. As we can see, today, almost all conflict zones are closely linked to the issue of access to energy resources. Unfortunately, it is in all cases a question of access to the intensive exploitation of non-renewable resources, so-called fossil fuels.

Keywords: sustainable development, energy security, conflict Ukraine, Black Sea Basin, European Union Energy Policy

Rezumat

În contextul actual al multiplelor crize care afectează lumea, problema energetică este în prim plan, precum și un factor de conflicte militare. S-ar părea că până și actualul conflict din Ucraina are un subtext important legat de energie și privește accesul marilor puteri economice la resursele de energie fosilă din regiunea bazinului Mării Negre. Dintre toate componentele securității economice, securitatea energetică este poate cea mai importantă și tinde în timp să preia aproape poziția dominantă. După cum vedem, astăzi aproape toate zonele de conflict sunt strâns legate de problema accesului la resursele energetice. Din păcate, este în toate cazurile o chestiune de acces la exploatarea intensivă a resurselor neregenerabile, așa-zișii combustibili fosili.

Cuvinte cheie: dezvoltare durabilă, securitate energetică, conflict Ucraina, Bazinul Mării Negre, Politica energetică a Uniunii Europene

 

 IT & C, Volumul 4, Numărul 1, Martie 2025, pp. xxx
ISSN 2821 – 8469, ISSN – L 2821 – 8469, DOI: 10.58679/IT41984
URL: https://www.internetmobile.ro/dezvoltarea-durabila-si-securitatea-energetica/
© 2025 Lucian Ștefan COZMA, Daniela Georgiana GOLEA, Tiberiu TĂNASE. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Dezvoltarea durabilă și securitatea energetică

Lucian Ștefan COZMA[1], Daniela Georgiana GOLEA[2], Tiberiu TĂNASE[3]
lucian.stefan@yahoo.fr, kolerdaniela@gmail.com, tiberiu_tanase@yahoo.com

[1] Doctor în Științe Militare (Universitatea Națională de Apărare), Fizician (Universitatea București), Membru colaborator al CRIFST, Academia Română

[2] Doctorand în Securitate și Științe politice (Universitatea din Ruse „Angel Kanchev”, Bulgaria), economist (Universitatea din Oradea), Director de Relații Externe la CIARO –‚‚Center for Intelligence Analysis, Research & Operations’’ Washington, Membru colaborator al CRIFST, Academia Română

[3] Membru al Diviziei de Istoria Științei din cadrul Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii – CRIFST al Academiei Române, Lector Univ. Dr. Universitatea Româno-Americană, Membru al Societății de Științe Istorice din România

 

1. Introducere

Dintre toate componentele securităţii economice, securitatea energetică este poate cea mai importantă, tinzând cu timpul aproape să preia locul dominant. Aşa cum putem vedea, la ora actuală, aproape toate zonele de conflict sunt strâns corelate de problema accesului la resursele energetice. Din nenorocire, este în toate cazurile vorba de accesul la exploatarea intensivă a unor resurse neregenerabile, de aşa-numiţi carburanţi fosili.

În acest context, se evidenţiază riscul investirii masive în tehnologia extragerii şi prelucrării unor resurse energetice care odată epuizate, nu mai lasă loc la nimic altceva, în măsură să preia şi să continue activitatea de asigurare a nevoilor de securitate energetică.

Rezultă aşadar lipsa unei viziuni de dezvoltare durabilă şi organizarea sectorului energetic aproape exclusiv pe baza unor resurse neregenerabile şi poluante.

Aşa cum s-a arătat[1] în analiza diverşilor autori, prioritatea secolului 20 a fost progresul economic, direcţie în care umanitatea a fãcut paşi uriaşi. Din ce în ce mai mult însă, efectele secundare au început să apară: pierderea diversităţii biologice, schimbări climatice şi diverse forme de poluare a mediului: deşi populaţia globală a crescut din 1975 până în prezent cu 66%, consumul de combustibili fosili a crescut cu 75%; pe parcursul anilor 1990, fondul forestier global a fost defrişat cu o medie de 9,4 milioane de hectare pe an; mai mult de 4 miliarde de oameni încă trăiesc cu mai puțin de 2 dolari pe zi, mai mult de 1 miliard nu au acces la apă potabilă, 3 miliarde nu au acces la condiţii sanitare şi 2 miliarde nu au acces la electricitate.

1.1 Conceptul de dezvoltare durabilă

Conceptul de „dezvoltare durabilă”[2] a apărut relativ recent şi a început să fie utilizat tot mai des în ultima vreme, mai ales după ce o serie de analişti au atras atenţia asupra iminenţei epuizării resurselor de carburanţi fosili. Dezvoltarea durabilă se referă la un ansamblu al formelor, mijloacelor şi metodelor destinate dezvoltării socio-economice bazate pe asigurarea echilibrului sistemului socio-economic cu mediul ambient. În cadrul Raportului Bruntland, Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) a definit acest concept astfel: „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”. Dezvoltarea durabilă a pornit de la necesitatea de a asigura protecţia mediului în paralel cu asigurarea nevoilor energetice prin exploatarea acestui mediu.

Totodată s-a observat şi că mediul ambient cuprinde multe resurse energetice regenerabile ce încă nu sunt deloc ori sunt în prea mică măsură exploatate.

Pornindu-se de la problema protecţiei mediului, în căutarea realizării unei dezvoltări durabile, s-a ajuns finalmente la problematici mult mai complexe, corelate aceluiaşi scop final: un raport echilibrat între om şi mediul economic, social sau natural, asigurarea calităţii vieţii şi respectarea totodată a calităţii mediului de viaţă sub toate aspectele sale şi luând în calcul perspectivaa apropiată şi îndepărtată, nu doar situaţiile de moment.

Acest concept de dezvoltare durabilă a cuprins şi problematici ce aparent nu au legătură cu subiectul iniţial precum asigurarea practicilor corecte şi echitabile între state, între categorii sociale etc. Introducerea acestuia s-a realizat în 1992, cu ocazia Conferinţei privind mediul şi dezvoltarea, organizată sub egida ONU, la Rio de Janeiro.

Dezvoltarea durabilă caută să evidenţieze interdependenţa dintre Om, activitatea artificială şi mediul ambient alături de resursele sale. Calitatea vieţii devine astfel direct legată de modul în care se corelează toate aceste elemente, afectând securitatea socială, sănătatea şi stabilitatea economică. Dezvoltarea durabilă a societăţii implică, în contextul a ceea ce se sintetizează prin dualismul ecosistem-ecoeficienţă .

Esenţa dezvoltării durabile a societăţii umane este dată de modul de gestionare, actuală şi viitoare, a resurselor sale naturale, energetice, materiale şi informaţionale în raport cu obiectivele creşterii economice  şi asigurarea unei calităţii din ce în ce mai bune a vieţii şi a mediului[3].

1.2 Scurt istoric

Conferinţa privind Mediul, organizată la Stockholm în anul 1972 a ridicat problema degradării tot mai accentuate a mediului şi deci, impunerea unor măsuri de protecţie şi refacere a mediului. Ulterior, în 1983, se înfiinţează Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare, în urma unei rezoluţii ONU.

Pentru ca apoi, în 1985 sunt puse în evidenţă prejudiciile produse de activitatea artificială asupra stratului de ozon de deasupra Antarcticii. În faţa acestei probleme grave, Convenţia de la Viena a încercat să stabilească o serie de soluţii imediate şi de perspectivă în vederea reducerii utilizării substaneţor dăunătoare pentru mediul ambient.

În anul 1986, sub impactul dezastrului de la Cernobîl, se realizează Raportul Brundtland intitulat Viitorul nostru comun, document care conţine sintagma sustainable development, cu această ocazie fiind dată şi prima definiţie clară a conceptului.

Un aspect foarte important reliefat de către raportul sus-menţionat, este acela legat de necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, fapt care impune exploatarea la un nivel tot mai mare a resurselor energetice, deci creşterea în ritm accelerat a consumului şi a nevoilor energetice. Acest aspect impune aşadar găsirea unor noi categorii şi tipuri de resurse energetice sau a unor moduri de regenerare a acestor resurse.

Totodată, raportul Brundtland, a menţionat printre altele şi necesitatea organizării periodice a unor conferinţe internaţionale dedicate problemei dezvoltării durabile. Iniţiativa aceasta a dat roade, astfel încât în 1992 se realizează la Rio de Janeiro aşa-numitul Summit al Pamântului, unde s-au întrunit reprezentanţi din 170 de state. În urma dezbaterilor s-au adoptat o serie de convenţii legate de schimbările climaterice (provocate, s-a considerat, de către poluare) despre problema conservării unor specii de vieţuitoare şi asigurarea diversitatăţii biologice, oprirea defrişării pădurilor şi alterării vegetaţiei etc. Aceleaşi idei s-au regăsit şi între criteriile fundamentale ale dezvoltării durabile, stabilite de Comisia Comunităţii Europene încă din anul 1993[4]: menţinerea în totalitate a calităţii vieţii, menţinerea unui  acces continuu la resursele naturale și evitarea deteriorărilor permanente asupra mediului încojurător.

Mult mai târziu, la Johannesburg[5],[6] în anul 2002 a avut loc, Summit-ul privind dezvoltarea durabilă, cu care ocazie s-au ridicat aceleaşi probleme dar acestea au fost deja prezentate la un nivel mult mai grav, impunând deci măsuri mai ferme şi mai rapide, totodată mai eficace. Dezvoltarea durabilă a ridicat în principal următoarele probleme:

• Diminuarea producerii de deşeuri toxice;
• Anihilarea deşeurilor toxice în forme care să permită prezervarea mediului şi recuperarea, refolosirea materiilor respective;
• Utilizarea tuturor deşeurilor normale produse de societatea umană, în vederea regenerării acestora sub o formă sau alta, inclusiv prin utilizarea deşeurilor drept combustibil;
• Realizarea de parcuri industriale organizate după o concepţie sistemică, în care să fie integral utilizate şi regenerate materiile prime şi deşeurile iar sistemul respectiv să acţioneze în deplină armonie cu mediul ambient;
• Utilizarea de resurse regenerabile şi punerea la punct a unor tehnologii care să permită o exploatare eficace şi eficientă a acestor resurse regenerabile;
• Punerea la punct de noi tehnologii;
• Protejarea tuturor speciilor de vieţuitoare şi asigurarea echilibrului în ecosistem.

1.3  Pioneri ai conceptului dezvoltării durabile

Încă din anul 1974, Lester R. Brown[7] crează Worldwatch Institute devenind cu această ocazie promotorul studii avansate, regăsite ulterior în rapoartele anuale privind realizarea unei societăţi durabile: Starea lumii şi Semne vitale.

În cadrul lucrărilor sale, Lester R. Brown atrăgea deseori atenţia asupra stării conflictuale dintre societatea industrială şi mediul ambient, în contextul epuizării treptate a resurselor energetice, a materiilor prime industriale dar chiar şi a apei sau hranei. În general, L.Brown a evidenţiat problema consumului resurselor cu o viteză mult mai mare decât capacitatea de regenerare a ascestor resurse.

Totodată el a observat că în paralel cu epuizarea acestor resurse, mediul natural suferă deteriorări tot mai pronunţate, unele dintre acestea iremediabile.

Un grup de oameni de ştiinţă sub conducerea lui Mathis Wackerwegel[8] realiza în 2002 un amplu studiu ce introducea conceptul de amprentă ecologică, înşirând efectele  însumate ale proceselor ce provoacă epuizarea resurselor naturale, inclusiv factorii prejudiciabili. S-a concluzionat că nevoile umanităţii au depăşit capacitatea de regenerare naturală încă din 1980. În preajma anului 1999, aceste nevoi globale depăşeau deja cu 20% capacitatea de regenerare naturală iar în momentul de faţă, probabil că acest procent depăşeşte valoarea de 60%.

Tocmai acest declin global al sistemului natural, duce la incapacitatea izvoarelor naturale de resurse de a mai susţine economia mondială, ceea ce pe lângă consecinţele nefaste ale degradării ecologice, conduce la provocarea unor efecte în lanţ: prăbuşirea economiei, colapsul social etc.

Este foarte probabil ca acest punct de colaps să fi fost deja atins la ora actuală. Ştim foarte bine că în ultima sută de ani, dar în special după încheierea celui de-al doilea război mondial, s-a trecut la tipărirea unor cantităţi exagerat de mari de bancnote, fără să existe acoperire în valoare reală. Valoarea reală consacrată o constituie AURUL. Or cantitatea de aur de multă vreme nu mai acoperă valoric cantitatea de monedă introdusă pe piaţa globală. O perioadă de timp, s-a acoperit acest deficit, utilizându-se PETROLUL (aşa-numitul aur negru) ca înlocuitor şi în baza acestuia s-a lansat petro-dolarul.

Odată cu declinul resurselor energetice şi intrarea în colaps, petro-dolarul a intrat în declin (în ciuda războaielor declanşate tocmai pentru acapararea unor mari bazine petroliere) şi a izbucnit criza financiară. Această criză financiară se desfăşoară şi în clipa de faţă, dar ea nu este decât preambulul unei crize mult mai profunde: colapsul global generat de epuizarea resurselor naturale şi creşterea necontrolată a nevoilor în raport cu scăderea resurselor şi degradarea mediului.

A doua etapă a colapsului, în a cărui fază de preambul ne aflăm, este aceea a crizei economice. Este de aşteptat ca etapa imediat următoare, desprinsă direct din criza economică, să fie chiar criza energetică. Totodată, se vor manifesta şi alte crize la fel de grave – criza alimentară, de pildă.

Aşa cum am arătat, toate acestea sunt manifestări ale colapsului pe care încă de acum câteva decenii, L. Brown l-a preconizat[9] atrăgând în mod serios atenţia asupra acestui grav pericol. În cadrul studiilor sale, Brown arăta printre altele şi faptul că un colaps economic şi social este mereu precedat de un accentuat declin al mediului ambient, ce devine tot mai sărac în resurse şi tot mai degradat.

În faţa acestei perspective grave, Lester Brown vorbea despre un aşa-numit Plan B destinat salvării civilizaţiei. El considera că prin aplicarea acestui plan s-ar putea realiza o inversare a actualelor tendinţe ale economiei mondiale. În acest sens, Brown a introdus în planul său 4 mari elemente:

• Diminuarea emisiilor de carbon cu 80% până în 2020;
• Stabilizarea creşterii populaţiei la un maximum de 8 miliarde, către 2040;
• O eradicare a sărăciei pe Glob etc

Într-o apreciere foarte optimistă, Lester Brown considera că pentru punerea în operă a acestui plan ar fi necesar mai puţin de 200 de miliarde dolari şi că resursele financiare necesare acestui proiect nu ar reprezenta nici 12% din bugetul militar global!

Aşadar, între obiectivele „Planului B” în viziunea lui Lester, ar fi:

• Controlul şi echilibrul climatic;
• Controlul demografic global;
• Eradicarea sărăciei şi concomitent refacerea sistemului natural de  susţinere a economiei.

Autorii lucrării de faţă au menţionat aceste idei lansate de Lester Brown, pentru că acest autor este adeseori citat atunci când se discută despre dezvoltarea durabilă. Cu toate acestea, autorul nu subscrie aşa-zisului Plan B, însă asupra acestui aspect se va trata mai pe larg în cadrul capitolului de analiză din cuprinsul lucrării de faţă. 

            De altfel, şi în viziunea multor altor autori s-a apreciat că o dezvoltare durabilă ar trebui să se bazeze pe un management corespunzător[10]: managementul strategic al dezvoltării durabile presupune, pe lângă stabilirea unor obiective pe termen lung (15–20 ani) compatibilizate cu cele pe termenele scurt  şi mediu,  şi aplicarea unui  set de principii  şi criterii validate eficient pe plan internaţional:

• Managementul integrat este principiul ce presupune abordarea în manieră unitară şi holistică a proceselor de producţie, procesare, transport, distribuţie, utilizare  şi depozitare;
• Echitatea intergeneraţională;
• Abordarea ciclului de viaţă al bunurilor, serviciilor şi tehnologiilor evaluează consecinţele asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale prelucrării şi valorificării produselor de piaţă;
• Prevenţia prin stabilizarea prejudiciilor aduse sănătăţii umane;
• Substituţia prin înlocuirea unor produse şi servicii ineficiente, mari consumatoare de resurse de mediu cu altele mai eficiente şi cu impact ecologic mai redus şi mai puţin dăunătoare;
• Principiul poluatorul plăteşte sau al internalizării costurilor marginale externe (externalităţilor negative);
• Internalizarea externalităţilor pozitive (beneficiilor marginale externe);
• Participarea publică prin accesul nerestricţionat la informaţia privind mediul şi resursele sale;
• Principiul bunei guvernări;
• Parteneriatele privat-public şi public-privat;
• Cooperarea între state.

Astfel de deziderate s-au dovedit a fi dificil de atins, iar conflictele globale sau regionale au complicat și mai mult lucrurile amenințând să devină surse de crize tot mai grave care pot conduce la generarea unui conflict mondial.

2. Cadrul instituţional al dezvoltării durabile

În cadrul ONU s-a format Division for Sustainable Development (DSD) sau Departament pentru dezvoltare durabilă cu rolul de a furniza expertiză pentru programele ONU vizând dezvoltarea durabilă. Făcând de asemenea legătura între Comisia ONU pentru dezvoltare durabilă şi alte organizaţii regionale sau locale de profil.

Obiectivele propuse sunt acelea de a:

• asigura sau/şi facilita negocierile şi întreg procesul decizional sau de negociere, între Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabilă şi alte organisme;
• pune la dispoziţie consultanţă şi asistenţă tehnică, expertiză, pentru statele care doresc să-şi dezvolte programe de dezvoltare durabilă;
• facilita activitatea de cooperare între organizaţiile de profil, parteneriatele şi schimbul de informaţii şi experienţă, între organismele ONU şi alte organizaţii, între organizaţiile de profil şi societatea civilă etc.;
• promovarea şi facilitarea, dar totodată şi monitorizarea şi evaluarea programelor de dezvoltare durabilă;

Putem observa din această scurtă descriere a cadrului instituţional[11], faptul că la ora actuală activitatea destinată dezvoltării durabile se află încă într-un cadru mult prea general şi abstract, departe încă de situaţia de a se concretiza sub forma unor programe coerente, având un substrat tehnologic bine definit şi o precizare clară a resurselor, strategiei şi obiectivelor. De la momentul lansării acestor inițiative care se voiau totodată și planuri de acțiune concretă au trecut mai bine de 10 ani, iar în acest răstimp lucrurile în loc să evolueze pozitiv s-au agravat. Astfel că nu avem în momentul de față (2024) rezultate concrete, în schimb ne confruntăm cu o criză energetică tot mai gravă și în fața căreia nu avem soluții imediate. Deocamdată, problema dezvoltării durabile este încă în faza declaraţiilor lipsite în mare măsură de conţinut. Pentru ca această situaţie să se schimbe, este necesară definirea clară, fără echivoc, a unor obiective concrete dar şi a strategiilor realiste şi imediat aplicabile care să permită atingerea acelor obiective[12] în condiţiile resurselor existente.

3. Securitatea energetică şi dezvoltarea durabilă în viziunea oficială

Aşa cum era de aşteptat, la nivel ONU s-a concluzionat că problema energiei se află în centrul eforturilor pentru realizarea unei dezvoltări durabile. Cel puţin la nivel declarativ s-a ridicat problema realizării unui echilibru între două tendinţe adverse:

• Tendinţa de creştere a consumului energetic pe măsura dezvoltării tehnico-ştiinţifice;
• Tendinţa limitării exploatării intensive a mediului mai ales în situaţia scăderii dramatice a resurselor naturale care asigură potrivit tehnologiilor actuale, resursele energetice de bază.

În ultimele conferinţe organizate de Comisia pentru Dezvoltare Durabilă, în prim plan s-au ridicat probleme globale precum ar fi modificările climaterice majore care se petrec la ora actuală, problema poluării, dezvoltarea industrială masivă etc.

Încă din anul 2002, s-a elaborat Planul Johannesburg de implementare, cu ocazia Summit- ului Mondial al Ddezvoltării Durabile, prilej cu care au fost adoptate o serie de decizii menite să conducă (se credea) la concretizarea unor măsuri, acestea din păcate de cele mai multe rămânând la nivel strict declarativ sau de intenţie:

• asigurarea accesului la resurse energetice regenerabile, cât mai ieftine, admisibile din punct de vedere social şi ecologic;
• admiterea faptului că de calitatea sistemului energetic depinde eradicarea sărăciei şi nivelul de trai în general;
• dezvoltarea şi răspândirea de noi tehnologii în energetică, bazate pe utilizarea cu predilecţie a surselor energetice regenerabile şi ecologice;
• diversificarea surselor de energie clasice prin utilizarea unor resurse cât mai ecologice, mai eficiente şi la un cost mai scăzut;
• utilizarea de tehnologii hibride cuprinzând perfecţionarea tehnologiei combustibililor fosili şi aportul unor noi tehnologii;
• accelerarea procesului de cercetare-dezvoltare în energetică având ca scop punerea la punct a unor tehnologii complet noi în această materie şi care să permită producerea şi conservarea energiei[13].

Pe marginea acestor obiective, putem afirma că realmente nu se face aproape nimic în sensul celor arătate în cadrul Planului Johannesburg de Implementare. Aşa cum vom arăta în cadrul paragrafului (7) din această lucrare, problema noilor tehnologii în energetică a fost de fapt rezolvată, paradoxal, acum mai bine de 100 de ani. Aşadar tehnologiile apte de a înlocui cu succes tehnologia carburanţilor fosili, au fost în realitate descoperite cu multă vreme în urmă dar blocate în faza experimentală şi niciodată puse în aplicare, cel mai adesea din motive strict comerciale. Printre tehnologiile descoperite deja cu mai bine de un secol în urmă, am putea menţiona:

• extragerea energiei electrice din cadrul atmosferei joase;
• extragerea energiei electrice telurice, din cadrul stratului superficial de sol;
• utilizarea energiei atmosferei, rezultate din presiunea foarte mare a acesteia la nivelul mării (10332,3 Kgf/m );
• utilizarea marilor diferenţe de presiune şi temperatură din cadrul straturilor de apă ale mărilor şi oceanelor, mergând vertical de la suprafaţă către adâncime;
• mijloace foarte simple şi eficace de utilizare a energiei vântului şi valurilor, şi altele.

Din păcate nu s-au realizat decât foarte puține acțiuni concrete în sensul realizării unor cercetări privind tehnologiile sus-menționate. Cel mai adesea astfel de cercetări sunt realizate ca urmare a unor inițiative private în vreme ce inițiativele guvernamentale sunt îndreptate către direcții complet sterile sau către domenii în care dezvoltarea a înregistrat deja o stagnare sau chiar un regres evident.

4. Problema consumului de resurse şi a regenerării acestora în viziunea oficială

Deoarece una din problemele tot mai des invocate a fost şi este aceea a exploatării masive[14] a unor resurse neregenerabile, tot cu ocazia Planului de Implementare de la Johannesburg, începând cu 2002 s-au ridicat tot la nivel declarative şi următoarele probleme:

• susţinerea statelor în eforturile lor de a realize sisteme energetice ecologice;
• facilitarea punerii la punct a unor afaceri concepute de o manieră ecologică, de către societăţile comerciale şi corporaţii;
• încurajarea consumatorilor în adoptarea unei noi atitudini faţă de problema energetică şi ce a mediului şi trecerea la noi stiluri de viaţă.

Aşa cum am mai arătat, la nivel strict declarativ lucrurile par a sta foarte bine. Din păcate se face însă foarte puţin din punctul de vedere al punerii la punct al unor noi tehnologii. Programele aflate în derulare la ora actuală cuprind de obicei:

• tentative de ieftinire a tehnologiei celulei fotovoltaice (heliogeneratoare), intenţie foarte dificil de realizat câtă vreme tehnologia de producţie a celulelor solare este încă energofagă şi deci costisitioare;
• realizarea de ferme ecologice, prin utilizarea surselor de biogaz; de obicei este vorba de forme mai mult sau mai puţin îmbunătăţite ale proiectelor de generatoare cu biogaz, de la începutul anilor ’70;
• generatoare eoliene clasice, de diverse dimensiuni; tehnologia este însă greoaie, costisitoare şi de randament scăzut.

În ultimii ani, au apărut şi încercări de realizare a grupurilor de forţă utilizând generatoare de hidrogen realizate pe principii ecologice. Dar aceste încercări sunt încă la nivelul iniţiativei private şi nu s-au concretizat în vreo realizare spectaculoasă.

De altfel, aceste chestiuni au fost dezbătute în plan internaţional cu mai multe ocazii şi în cadrul mai multor foruri[15]: Comunitatea internaţională s-a reunit pentru prima dată în 1972 la Conferinţa de la Stockholm privind Mediul Uman, pentru a dezbate problema mediului global şi a necesităţilor de dezvoltare. În urma conferinţei au rezultat:

1. Declaraţia de la Stockholm, conţinând 26 de principii;
2. Planul de Acţiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:

• programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch)
• activităţile pentru managementul mediului
• măsurile de sprijin;

1. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu al cărui Consiliu de Conducere şi Secretariat a fost înfiinţat în decembrie 1972 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;
2. Fondul voluntar pentru Mediu înfiinţat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile financiare ale Naţiunuilor Unite.

Nu s-ar putea spune că am duce lipsă de foruri și organizații dedicate soluționării problemelor energetice, dar cu toate acestea eficacitatea acestora este încă foarte redusă iar o soluție viabilă privind dezvoltarea durabilă a sectorului energetic nu a fost găsită.

5. Politica energetică a UE din perspectiva dezvoltării durabile

Şi la nivelul UE această problemă a dezvoltării durabile, s-a regăsit sub o formă sau alta[16]. S-a căutat ca prim măsurile luate la nivel UE să se asigure: o mai bună cooperare interstatală în domeniul energetic şi al protecţiei de mediu, reducerea masivă a factorilor poluanţi și planuri de intervenţie şi acţiune la nivel comunitar în cazuri urgente.

Parlamentul UE a conceput o clauză de securitate energetică menită să fie pe viitor introdusă în acordurile comerciale, care să protejeze interesele părţilor şi terţilor în situaţia intenţiei de a sista furnizarea de resurse energetice prin intermediul magistralelor de transport al acestora. Problema rămâne încă deschisă, situaţia alimentării cu gaze naturale (prin intermedul marilor conducte de transport a gazelor) este încă o problemă foarte delicată, cel puţin pentru Europa.

Tot la nivelul UE, s-a decis realizarea mai multor conducte de alimentare cu gaze naturale, pe trasee diferite faţă de actualele conducte. Această decizie nu numai că nu a rezolvat nimic, dar mai mult a inflamat atmosfera care era deja tensionată. Mai mult, o asemenea abordare contravine ideii de dezvoltare durabilă fiind de fapt o măsură în plus în cadrul activităţilor de exploatare intensivă a resurselor energetice neregenerabile.

O altă pretinsă soluţie a fost cea a utilizării energiei nucleare, dar această energie este la ora actuală obţinută la un randament foarte scăzut şi în baza unor tehnologii încă prea rudimentare. În plus riscurile ecologice şi sociale ale extinderii utilizării energiei nucleare în această formulă de acum, sunt foarte mari. La un moment dat s-a propus, pe bună dreptate, un amendament ce prevedea obligarea statelor ale căror sisteme energetice se bazează în principal pe energia nucleară, să treacă la planuri menite abandonării treptate a acestei tehnologii în favoarea unora noi, ecologice, de randament mult mai bun. Acest amendament a fost respins, cu toate că ar fi reprezentat un pas foarte important pe calea realizării unei dezvoltări durabile.

Din punct de vedere al măsurilor privind conservarea mediului ambient, UE a adoptat obiective nu numai nerealiste (în condiţiile politicii actuale a UE) dar chiar paradoxale: pe de o parte UE acţionează pentru dezvoltarea exploatării intensive a combustibililor petrolieri şi se opune înlocuirii tehnologiei atomice actuale cu alte tehnologii mult mai eficace şi mai ecologice, pe de altă parte însă, tot UE îşi propune ca până în anul 2050 să reducă cu 80% emisiile de gaze nocive, să crească eficienţa energetică deja cu 35%, să mărească la 60% ponderea energiei regenerabile.

Din punct de vedere al intenţiilor sau al declaraţiilor, se poate declara orice, dar în contextul strategiei, politicilor şi resurselor pe care le aloca UE în momentul de faţă, obiectivele enunţate mai sus sunt complet nerealiste.

6. Strategia energetică a României 2007-2020; viziunea oficială din trecut și perspective asupra viitorului apropiat

Încă din capit. 1, paragraful 1.1 al documentului Strategia Energetică a României 2007-2020[17] (elaborat în 16.05.2007 şi aprobat prin Hotărârea nr.1069 din 05.09.2007) se arată că: Obiectivul general al dezvoltării sectorului energetic îl constituie acoperirea integrală a consumului intern de energie electrică şi termică în condiţii de creştere a securităţii energetice a ţării, de dezvoltare durabilă şi cu asigurarea unui nivel corespunzător de competitivitate. Interesant este că persoanele care au semnat acest document aveau la acea dată, au probabil şi astăzi, mari afaceri personale în domeniul importurilor de gaze naturale şi revânzării acestora către Statul Român, în condiţii cel mai adesea nefavorabile statului. Ulterior au apărut până în momentul de față (2024) şi alte documente care au purtat titlul de strategie, dar fără ca în conţinutul lor să fie realmente nişte strategii și demonstrând că autorii nici măcar nu știu ce este aceea o strategie.

Din analiza făcută asupra problemei energetice în cadrul UE, rezultă eterogenitatea stategiilor energetice a statelor-membre UE. Italia şi Germania susţin îndeosebi soluţia importului de gaze naturale din Rusia utilizând gazoductul de sub Marea Baltică, situație care a cunoscut o oarecare schimbare doar odată cu izbucnirea conflictului din Ucraina (2022) moment de la care gazele rusești au început să fie achiziționate indirect, prin intermedierea Indiei în special. O asemenea soluţie este în primul rând extrem de periculoasă vulnerabilizând în mod deosebit acest sector strategic (energia) al unor mari puteri europene, şi apoi, dar nu în ultimul rând, vine în contra oricărei încercări reale de a realiza o dezvoltare durabilă.

O astfel de strategie adoptată de Germania şi Italia transformă întreaga Europă într-o zonă dependentă complet de gazul rusesc, deci o regiune extrem de vulnerabilă[18] chiar în sectorul strategic cel mai important, sectorul energetic. Deocamdată, nu au fost găsite soluții energetice durabile pentru a suplini gazul rusesc. Acesta este achiziționat la ora actuală prin intermedierea Indiei sau a altor state neimplicate în conflictul din Ucraina.

Pe de altă parte, intervin aici şi politicile economice de monopol/oligopol utilizate de corporaţii gigant din Franţa, Germania, Italia, precum şi acţiuni dolosive, practici neloiale, pe care aceste corporaţii sunt suspectate că le-ar desfăşura în mod obişnuit pentru a-şi proteja interesele comerciale[19].

Documentul menţionat încearcă să mai facă şi o analiză asupra resurselor energetice ale României, trecând în revistă situaţia unor resurse precum cărbunele, gazul natural, petrolul, posibilitatea construcţiei de noi hidrocentrale, posibilitatea dezvoltării tehnologiilor nucleare, utilizarea energiilor regenerabile etc.

Fără a intra în amănunte, putem preciza următoarele:

• Strategia Energetică a României 2007-2020 (ca și strategia ulterioară, similară) nu face o evaluare corectă a resurselor energetice româneşti, subevaluând resursele de gaze naturale, petrol şi uraniu, prezentându-le în mod fals ca fiind aproape epuizate;
• documentul aproape că face abstracţie de o imens bazin de resurse energetice, și anume platoul continental al Mării Negre;
• în domeniul energiilor regenerabile, documentul menţionat nu face referire decât la câteva categorii de astfel de resurse, omiţând însă principalele surse regenerabile;
• se fac aprecieri exagerate şi nerealiste privind capacitatea României (în contextul actualelor resurse şi strategii) de a-şi acoperi integral necesarul în energie, ba chiar de a mai deveni în plus şi exportator de energie către ţările vecine;
• în text, sunt înşiruite o serie de intenţii şi unele lucruri ce par a fi obiective, dar fără a fi precizate concret resursele şi modul în care vor fi utilizate;
• se vorbeşte despre necesitatea retehnologizării termocentralelor dar nu se specifică în ce anume ar trebui să constea această retehnologizare în mod concret;
• în ansamblu, strategia energetică a României nu constituie de fapt o strategie ci mai curând o înşiruire de date (multe dintre acestea false sau cel puţin inexacte) lipsind finalmente exact indicarea drumului de parcurs şi a modului în care urmează a se face în concret aceasta, care sunt resursele şi cum ar trebui utilizate, adică pe scurt, o strategie. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire din acest document este exact strategia.

Aproximativ aceleaşi critici se pot aduce şi documentelor ulterioare care tratează aceeaşi problematică:

• Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030 elaborată de Guvernul României, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă în conformitate cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, care în mare parte continuă greșelile documentelor mai vechi , [20], [21], [22], [23]; toate aceste documente la care se face aici trimitere sunt fundamentate în general pe același viziune eronată și inaplicabilă, lipsind soluțiile tehnologice reale și capabile de a produce mult dorita dezvoltare energetică durabilă.

De altfel, o serie de studii întocmite relativ recent în România încă prezintă acelaşi importante lipsuri:

• nu abordează problema din perspectivă tehnologică, în sensul de a face trimitere la tehnologii cu adevărat noi şi care ar putea aduce soluţii concrete la problemele invocate;
• îşi menţin analiza într-o sferă mult prea generală şi abstractă;
• nu vin cu soluţii concrete şi imediat aplicabile.

În general, viziunile progresiste din domeniul energetic au stagnat la nivelul tehnicii fotovoltaice mai mult sau mai puțin îmbunătățite, în alte domenii tehnologice fiind aduse foarte puține lucruri în plus, iar în acest răstimp calitatea învățământului superior a scăzut permanent, lipsind cercetarea românească de personal valoros.

7. Analiza autorilor asupra securităţii energetice şi dezvoltării durabile

În opinia autorilor, pentru realizarea securităţii energetice este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii :

• acoperirea necesarului de energie fără consumarea resurselor neregenerabile; aceasta se poate realiza practic prin utilizarea resurselor energetice ale atmosferei şi solului, şi a tehnologiilor de extracţie/conversie puse la punct încă de acum mai mult de o sută de ani, fără a se fi trecut însă la aplicaţii practice la scară industrială;
• descentralizarea surselor şi distribuţiei de energie, prin punerea la punct a unor tehnologii care să permită extragerea/conversia energiei electrice/termice, de către orice persoană fără a necesita deci cuplarea acesteia la vreo reţea centralizată de alimentare; un aparat ce extrage de pildă energia (electrică) din atmosferă (tehnologia Guillot) poate fi utilizat (în aplicaţii casnice) de către persoane private, fără a avea nicio legătură cu sursele energetice ale statului şi reţelele de transport şi distribuţie aparţinând statului sau marilor consumatori industriali;
• utilizarea tehnologiilor care permit obţinerea ieftină a energiei termice şi electrice, prin captarea/conversia acesteia din mediul ambient, din aer, sol, apă.

Suntem înconjuraţi de mari surse de energie fără a conştientiza aceasta cel mai adesea. Tot în opinia autorilor, dezvoltarea durabilă nu poate fi realizată cu adevărat decât dacă şi numai dacă:

• sunt utilizate exclusiv resursele regenerabile;
• costurile necesare extragerii/conversiei/stocării, sunt reduse până la neglijabil;
• activitatea de extragere/conversie energetică poate fi realizată chiar şi la nivel privat, individual, eliminând astfel necesitatea dependenţei persoanelor faţă de un furnizor/ distribuitor central;
• asigurarea energiei electrice şi termice să nu presupună practic alte cheltuieli decât cele legate de achiziţionarea echipamentelor necesare şi întreţinerea acestora;
• funcţionarea acestor echipamente să nu presupună niciun fel de influenţă nocivă asupra ecosistemului, sub nicio formă.

Aminteam în primul paragraf de ideile şi susţinerile lui Lester Brown, despre acel Plan B prin care Brown susţinea că salvează lumea. L. Brown susţinea că soluţia ar fi reprezentată de:

• diminuarea emisiilor de carbon cu 80% până în 2020;
• stabilizarea creşterii populaţiei la un maximum de 8 miliarde, către 2040;
• o eradicare a sărăciei pe Glob;
• regenerarea pădurilor, a solurilor, apelor freatice etc.

Pentru aceasta, Brown susţinea că sunt necesari 200 de miliarde dolari. Nici vorbă! Tot ceea ce este necesar reprezintă pur-şi-simplu scoaterea la lumină şi introducerea în aplicaţii la toate nivelurile, a unor invenţii realizate deja cu multe decenii în urmă dar ţinute în umbră din interese comerciale sau de altă natură. Prin aplicarea acestor noi tehnologii s-ar elimina necesitatea cheltuielilor pentru producerea de energie, nu ar fi deci necesare acele 200 miliarde.

Încă de la începutul sec.XX, savantul român George „Gogu” Constantinescu a inventat generatorul şi motorul sonic, transmisia sonică a energiei etc. Prin aplicarea în momentul de faţă a acelei tehnologii ieftine (sonicitatea) şi de mare randament, s-ar putea realiza o adevărată revoluţie în materie de energetică şi transporturi.

În perioada interbelică, Henri Marie Coandă, în baza efectului fizic care-i poartă numele (efectul Coandă) a inventat o serie de grupuri de forţă şi generatoare de energie termică şi electrică prin care se făceau importante perfecţionări, mai ales în ceea ce priveşte randamentul şi costurile generale. Printre altele, în baza efectului Coandă s-a realizat şi o turbină eoliană de un randament cu mult superior celor mai perfecţionate turbine eoliene clasice.

La începutul secolului XX, savantul român Traian Vuia inventează generatorul de aburi cu circulaţie forţată care îi poartă numele (cazanul Vuia) şi motorul cu aer cald. Ulterior, perfecţionează invenţia sa realizând metoda combustiei termoionice a cărbunelui prin care realiza arderea completă (fără reziduuri, deci nepoluantă) a unei cantităţi de cărbune ce reprezenta doar 10% din amestecul combustibil, 80% din acest amestec fiind APA iar încă 10%, ceea ce el a denumit aditivii termoionici. Prin aplicarea acestei metode de combustie (termoionică) apa devenea principala componentă a combustibilului lichid utilizat de termocentrale, motoare termice etc. O adevărată revoluţie în mateie de transporturi şi energetică. În anul 1969, Nicolae Ceauşescu a aprobat un plan secret ce viza câştigarea independenţei energetice faţă de URSS, prin dezvoltarea masivă a extracţiei de cărbune românesc, avându-se în vedere aplicarea metodei combustiei termoionice a cărbunelui, aşa cum Traian Vuia o stabilise.

Începând cu 1923, sasul Rudolf Liciar din Braşov, realizează un dispozitiv pe care l-a denumit cyclonoid şi care reuşea realizarea de vacuum la suprafaţa unui element rotativ dispus în aer liber. Prin diferenţa de presiune realizată între extradosul şi intradosul rotorului respectiv, Liciar obţinea o forţă utilă de 10332,3 Kgf pe fiecare metru-pătrat de suprafaţă activă a rotorului. În acest fel, el utiliza practic energia atmosferei, pe care o convertea mai întâi în energie cinetică şi de aici, făcea posibilă conversia mai departe în energie electrică. Tot pe această bază, el a realizat importante aplicaţii în domeniul transporturilor, punând bazele a ceea ce el a denumit vacuum-propulsia. Invenţiile lui Liciar au fost în anii’50 preluate de către sovietici.

Începând cu 1963, un colectiv aflat sub conducerea lui Nicolae Moraru a realizat şi experimentat un dispozitiv electronic de captare, focalizare şi transport dirijat a sarcinilor electrice din atmosferă (electroni şi ioni) între o staţie-emitor şi un receptor. Pe acelaşi principiu s-a putut construi armament climateric (transportarea de sarcini electrice de semn contrar până într-un anumit punct situat în atmosferă şi realizarea unei descărcări eleşctrice la punerea acestor sarcini în contact, degajarea de căldură într-un volum mare de aer dădea naştere unui anti-ciclon şi provoca alterarea factorilor de mediu) dar şi armament electronic anti-aerian şi anti-satelit.

Încă de la începutul anilor’20, o serie de inventatori (Jules Guillot și Jacques Huguenard) au realizat dispozitive menite extragerii electricităţii atmosferice. Toate experimentele au fost încununate de succes. La fel şi în cazul dispozitivelor menite colectării electricităţii din scoarţă. Chiar şi arhi-cunoscutul Albert Einstein, înainte de a deveni celebru pentru teoria sa fizică (teoria relativității) a inventat un generator de căldură care extrăgea căldura din frig. Invenţia sa era (şi este) foarte interesantă având aplicaţii deosebite în contextul actual.

Merită aplicate şi perfecţionate generatoare teoretic cunoscute, cum ar fi generatorul electrostatic Wimshurst (de o simplitate constructivă impresionantă) sau cel de tip capacitiv (ambele generând tensiuni înalte) sau generatorul homopolar (care debitează curenţi foarte intenşi). Şi exemplele pot continua (…)

Nu lipsesc tehnologiile capabile să înlocuiască pe deplin tehnologia carburanţilor fosili, lipseşte interesul real de a face aceasta. Se pretind multe la nivel strict declarativ, dar concret nu se face mai nimic iar ceea ce se face este cel mai adesea prea ineficient şi fără a produce schimbări majore ale situaţiei generale. Se vehiculează tehnologii care în majoritatea cazurilor se dovedesc de randament încă prea scăzut, prea costisitoare şi fără posibilitatea practică de a deveni soluţii pentru problemele grave cu care ne confruntăm.

Concluzii

Ținând cont de cele arătate în cuprinsul lucrării de față am putea concluziona astfel:

1. Securitatea energetică este componenta de bază a securităţii economice, aceasta din urmă dovedindu-se a fi nucleul problematicii de securitate;
2. Dezvoltarea durabilă în domeniul energetic presupune utilizarea la scară largă a resurselor energetice regenerabile, multe dintre aceste resurse nefiind la ora actuală deloc exploatate (energia electrică din cadrul atmosferei şi solului, energia termică din cadrul apelor, energia atmosferei rezultată din presiunea acesteia la niveul mării etc);
3. Realizarea veritabilei dezvoltări durabile în energetică presupune abandonarea completă a oricăror tehnologii bazate pe exploatarea de resurse neregenerabile; orice fel de proces prin care sau în urma căruia rezultă un consum de resurse şi deşeuri ce nu mai pot fi reciclate de aşa-natură încât să conducă la refacerea resurselor iniţiale este conceptual contrar dezvoltării durabile şi trebuie deci abandonat;
4. Problema rivalităţii internaţionale (dar şi a concurenţei interne la fel de bine) pe piaţa energetică nu poate fi soluţionată în mod benefic şi definitiv decât prin declasificarea tehnologiilor nepoluante şi permisiunea acordată în acest fel tuturor persoanelor, de a obține energie (electrică, termică) prin mijloace proprii, cu minime cheltuieli. Aşadar, descentralizarea producerii şi distribuţiei de energie;
5. Încetarea sub toate aspectele sale a actualei orânduiri mondiale pseudo-sclavagiste, de tipul sclavagismului industrial, prin care majoritatea persoanelor devin total dependente faţă de pretenţiile discreţionare ale unor furnizori/distribuitori centrali;
6. Stabilirea înainte de toate a unei situaţii cât mai exacte a RESURSELOR: resursele de patrimoniu intelectual (bibliografia de inventică din energetică şi transporturi); identificarea resursei umane cu adevărat valoroase (cercetărori, inventatori şi inovatori, experţi şi altfel de categorii de personal calificat) şi adoptarea imediată a unor măsuri de protecţie (profesională, socială) a acestora şi strângere a lor în colective de lucru specializate; evaluarea corectă a resurselor mediului prin prisma noilor tehnologii avute în vedere şi de asemenea, evaluarea infrastructurii reale existente şi a resurselor tehnice, materiale şi financiare;
7. Dezvoltarea unor programe de aplicaţii concrete ale noilor tehnologii selectate, activităţi ce trebuiesc de preferinţă conduse şi realizate de către un instituţii militare de cercetare, pentru a se asigura totodată şi securitatea informaţiei şi a personalului implicat.

Bibliografie

• ATANASIU, L., POLESCU, L., Fotosinteza sau cum transformă plantele lumina soarelui, Editura Albatros, Bucureşti, 1988;
• AVRAM, Adrian, MOHAN, Gh., Valorificarea resurselor vegetale în gospodărie şi în industrie, Editura Tehnică, București, 1989;
• BIZON, Nicu, Sisteme optimizate pentru conversia energiei curate, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2008;
• CONSTANTINESCU, N. P., Enciclopedia Invenţiunilor Tehnice 1, 2 şi 3, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939;
• DOGARU, Mihai, DOGARU, Iulian, KATONA, Laszlo, Conversia MHD (magnetohidrodinamică) a energiei, Editura Electra, Bucureşti, 2006;
• FRUNZETI, Teodor, ZODIAN, Vladimir (coordonatori) și colectiv autori, Lumea 2009-enciclopedie politică şi militară, Editura CTEA, București, 2009;
• HALLENGA, Uwe, Vântul, energie electrică pentru casă şi curte, Editura MAST, București, 2008;
• LUPEI, Nestor, Zestrea energetică a lumii, Editura Albatros, Bucureşti, 1986;
• POPESCU, I., TURCU, E., Energia, încotro?, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978;
• SPÂNULESCU, Ion, Celule solare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983;
• VINTILĂ, M., Biogazul, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989;
• WEISS, Werner, Instalaţii solare, Editura MAST, București, 2008.

Note

[1] Alexandra Eremia, Ion Stancu, Activitatea bancară pentru dezvoltare durabilă, curs ASE, Bucureşti, 2020, pag. 23;

[2] Ibidem, pag.24;

[3] Gh. Zaman (Academia Română) şi Gherasim Zenovic, Criterii şi principii ale dezvoltării durabile din punctul de vedere al resurselor acesteia în Buletinul AGIR nr. 4/2006, pag.136;

[4] Ibidem, pag.137;

[5] Ibidem, pag.138 ;

[6] A se vedea http://www.un.org/esa/sustdev/documents/WSSD_POI_PD/English/POIToc.htm, consultat la data de 09.02.2022;

[7] Lester Brown, Lumea pe marginea prăpastiei, Editura Tehnică, Bucureşti, 2011;

[8] Mathis Wackerwegel, Ecological Footprint and Appropriated Carrying Capacity: A Tool for Planning Toward Sustainability, The University of British Columbia, Teză doctorat, oct. 1994;

[9] Lester Brown, Plan B: Rescuing a Planet Under Stress and a Civilization in Trouble, W.W. NORTON & COMPANY, 2^nd Edition, 2006;

[10] Gheorghe Zaman (Academia Română) şi Gherasim Zenovic, Criterii şi principii ale dezvoltării durabile din punctul de vedere al resurselor acesteia în Buletinul AGIR nr. 4/2006, p.136.

[11] A se vedea în acest sens și datele/informațiile de specialitate care au fost publicate decătre UN Department of Economic and Social Affair (mai precis, Division for Sustainable Development) la pagina web  http://www.un.org/esa/dsd/index.shtml?utm_source=OldRedirect&utm_medium=redirect&utm_content=dsd&utm_campaign=OldRedirect, accessată la data de 21.01.2024;

[12] A se vedea în acest sens și cele publicate de Division of Sustainable Development in the United Nations la pagina web http://www.un.org/esa/dsd/dsd/dsd_index.shtml,-prezentarea obiectivelor realizată încă din data de 09.02.2014;

[13] A se vedea http://www.un.org/esa/dsd/dsd_aofw_ene/ene_index.shtml,- dezvoltarea energetică durabilă, publicată tot la data de 09.02.2014;

[14] A se vedea adresa web http://www.un.org/esa/dsd/dsd_aofw_scpp/scpp_index.shtml,- măsuri privind consumul adoptate încă de la data de 09.02.2012;

[15] Cristina Ionescu, Politici de management de mediu, Curs la Catedra de Hidraulică şi Maşini Hidraulice, an IV, Specializarea Ingineria mediului, București, 2003;

[16] A se vedea http://ec.europa.eu/energy/index_en.htm,-politica energetică a UE, accesat la data de 09.02.2024;

[17] A se vedea http://www.minind.ro/presa_2007/mai/Strategia_16_mai.pdf, site-ul Ministerului Economiei, date/informații publicate încă de la data de 09.02.2012;

[18] Stephen Blank, Energy, economics and security in Central Asia: Russia and its rivals, Central Asian Survey, Volume 14, Issue 3, 1995, pag .373-406;

[19] Robert Ebel, The Geopolitics of Russian Energy, Center of International and Strategic Studies, iulie 2009;

[20] A se vedea de pildă http://strategia.ncsd.ro/,- accesat la 11.03.2024;

[21] A se vedea și http://www.armandconsulting.eu/documente/strategia.pdf,- accesat la 12.03.2024;

[22] Colectiv autori, coordonator Constantin Ciupagea, Direcţii strategice ale dezvoltării durabile în România, Institutul European din România, București, 2006;

[23] Colectiv autori sub coordonarea Prof. Univ. Dr. Silviu Neguţ, Orientări privind securitatea energetică a României, studiu prezentat în cadrul conferinţei „SPOS 2008”, Bucureşti, 2008;