Conf. Univ. Dr. Dona Tudor
Rezumat
Studiul analizează evoluția relației dintre mass-media și promovarea științei, cu accent pe spațiul românesc și cu repere comparative europene. Ipoteza de lucru este că fiecare mare mediu de comunicare – radioul, televiziunea și, în prezent, mediul online video – nu doar mărește aria de difuzare a cunoașterii, ci îi modifică forma publică, ritmul, autoritatea și raportul cu audiența. „Universitatea Radio”, inaugurată în 1930, este tratată drept un reper timpuriu al democratizării accesului la cunoaștere în România; „Teleenciclopedia” ilustrează etapa în care imaginea devine instrument de explicație; iar platformele video și transmisiunile online marchează trecerea de la modelul unidirecțional la unul interactiv, fragmentat și algoritmizat. Sunt discutate exemple din România, Franța, Germania, Marea Britanie și Italia, precum și practicile actuale ale unor instituții științifice europene. Studiul evidențiază avantajele noilor medii – acces, viteză, vizualizare și dialog – dar și riscurile de simplificare, senzaționalizare, dezinformare și confuzie între vizibilitate și validitate științifică. Concluzia susține necesitatea unei alianțe profesionale între cercetător, jurnalist și instituția media, bazată pe rigoare, transparență și capacitatea de a traduce fără a falsifica.
Cuvinte-cheie: mass-media; comunicarea științei; radio; televiziune; online video.
Abstract
This study examines the evolution of the relationship between mass media and the promotion of science, focusing on Romania while using selected European comparisons. Its working hypothesis is that each major communication medium – radio, television and, today, online video – does more than extend the reach of scientific knowledge: it also reshapes its public form, pace, authority and relationship with audiences. Romania’s “Radio University”, launched in 1930, is approached as an early landmark in the democratisation of access to knowledge; “Teleenciclopedia” illustrates the stage in which the moving image becomes an explanatory instrument; and video platforms and live online broadcasting mark the transition from one-way transmission to an interactive, fragmented and algorithmically mediated environment. Examples from Romania, France, Germany, the United Kingdom and Italy are discussed together with current practices of European scientific institutions. The analysis highlights the advantages of new media – access, speed, visualisation and dialogue – as well as the risks of oversimplification, sensationalism, misinformation and confusion between visibility and scientific validity. The study argues for a professional alliance between researchers, journalists and media institutions, based on rigor, transparency and the ability to translate scientific knowledge without distorting it.
Keywords: mass media; science communication; radio; television; online video.
Introducere. Știința are nevoie de limbaj public
Știința produce cunoaștere, dar cunoașterea nu devine automat bun public. Între laborator, institut, universitate și societate există o zonă de traducere, selecție și interpretare în care mass-media a avut, de mai bine de un secol, un rol decisiv. În această zonă se întâlnesc două culturi profesionale diferite. Cercetarea lucrează cu ipoteze, incertitudini, validare și timp lung; jurnalismul lucrează cu actualitate, relevanță publică, claritate și timp scurt. Tensiunea dintre ele nu trebuie eliminată, ci administrată. Tocmai din această tensiune poate rezulta o comunicare științifică utilă societății.
Literatura de specialitate contemporană nu mai privește comunicarea științei ca pe o simplă „coborâre” a adevărului expert către un public presupus ignorant. Doi dintre autorii utilizați aici sunt citați nu pentru notorietatea numelui, ci pentru competența lor directă în domeniu. Massimiano Bucchi este sociolog italian, profesor de Știință, Tehnologie și Societate la Universitatea din Trento, unde conduce programul internațional de master Communication of Science and Innovation – SCICOMM; cercetările sale privesc tocmai raporturile dintre știință, societate și mass-media. Brian Trench este cercetător irlandez și fost jurnalist de știință, profesor asociat mult timp Școlii de Comunicare de la Dublin City University, unde a contribuit la dezvoltarea formării universitare în comunicarea științei și la consolidarea rețelei internaționale Public Communication of Science and Technology – PCST. Împreună au coordonat una dintre lucrările de referință ale domeniului, Routledge Handbook of Public Communication of Science and Technology. Relevanța lor pentru studiul de față rezultă, așadar, dintr-o experiență dublă: cercetarea academică a comunicării științifice și analiza felului în care știința ajunge efectiv la public. Ei propun imaginea mai largă a unei „conversații sociale în jurul științei”, în care cercetători, jurnaliști, instituții, cetățeni și platforme participă la definirea sensului public al cercetării.[1] O asemenea perspectivă este importantă pentru mass-media deoarece mută accentul de la transmiterea unei informații la relația de încredere, la context și la capacitatea publicului de a evalua dovezi și surse.
În același timp, nu trebuie confundate două procese apropiate, dar diferite: comunicarea și diseminarea. Ghidul Horizon Europe pentru social media distinge comunicarea, orientată către proiect, proces și publicuri multiple, de diseminare, orientată în principal către rezultatele cercetării și către cei care le pot utiliza.[2] Pentru jurnalism, diferența este esențială. Publicul nu are nevoie numai de rezultatul final, ci și de explicația metodei, de limite, de conflictul de ipoteze, de relevanța socială și, uneori, de motivul pentru care un rezultat se schimbă.
Studiul de față urmărește trei etape tehnologice și culturale: radioul, televiziunea și mediul online video. Alegerea nu este una pur tehnică. Fiecare mediu a schimbat condițiile de acces la știință. Radioul a redus distanța geografică și a transformat vocea profesorului într-o prezență domestică. Televiziunea a adăugat imaginea, demonstrația și spectaculozitatea vizuală. Mediul online video a eliminat, în mare măsură, ora fixă și granița națională, dar a introdus algoritmul, competiția pentru atenție și participarea instantanee a publicului.
Repere conceptuale și metodologice
Analiza este una istorico-comparativă și calitativă. Sunt urmărite instituții și formate care au avut funcție educativă sau de popularizare a științei, nu doar programe explicit etichetate drept „științifice”. Criteriile de selecție sunt: continuitatea sau impactul public, relația cu instituții de cunoaștere, folosirea specifică a mediului tehnologic și capacitatea de a transforma un conținut specializat într-o formă accesibilă publicului larg. Exemplele românești au prioritate, iar comparațiile europene au rol de contextualizare.
Ca instrument analitic, studiul folosește patru întrebări: cine vorbește despre știință; prin ce mediu; în ce formă este tradusă informația; ce posibilitate are publicul de a verifica, contesta sau continua mesajul? Aceste întrebări permit observarea unei mutații de fond: de la autoritatea relativ stabilă a instituției de radio și televiziune la ecosistemul actual, în care instituții, jurnaliști, cercetători și creatori independenți concurează pentru atenție pe aceleași platforme.
Raportul Academiilor Naționale din Statele Unite privind comunicarea eficientă a științei sublinia încă din 2017 că publicul nu mai primește informația dintr-un număr redus de rețele de radio, televiziune, reviste și ziare, ci dintr-o multitudine de operațiuni media, bloguri, fluxuri sociale, podcasturi și canale YouTube.[3] În 2026, această observație este și mai evidentă: mediul de informare este simultan mai bogat, mai rapid și mai greu de ierarhizat.
Capitolul I. Trei vârste ale științei în mass-media
I.1. Radioul – microfonul devine catedră
Repere românești: „Universitatea Radio” – microfonul devenit catedră
În istoria românească a comunicării științei, un reper de prim ordin este „Universitatea Radio”. Cronologia oficială a Societății Române de Radiodifuziune consemnează inaugurarea la 3 martie 1930, prin prelegerea lui Dimitrie Gusti, „Menirea Radiofoniei Românești”.[4] Momentul este important nu doar pentru istoria radioului, ci și pentru istoria popularizării științei: la foarte puțin timp după instituționalizarea radiodifuziunii, noul mediu este gândit ca instrument de educație publică.
Concepția era ambițioasă. Programul organiza seri tematice dedicate științei, literaturii, științelor sociale, muzicii și artei, filosofiei și vieții religioase, istoriei, geografiei, educației și sănătății. Luni era rezervată „științei în general”. Radio România Actualități amintește că programul a adus la microfon personalități precum Grigore Antipa, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, Constantin C. Giurescu, Petre P. Panaitescu, Sextil Pușcariu, Mircea Eliade, Constantin Noica și Radu Vulpe.[5] Lista este relevantă prin diversitatea disciplinelor și prin faptul că radioul oferea acces direct la vocile elitelor intelectuale.
„Universitatea Radio” a rezolvat, cu mijloacele tehnice ale epocii, o problemă care revine astăzi în comunicarea digitală: cum ajunge expertiza la public fără ca acesta să fie obligat să intre în instituția care o produce? Radioul a creat o universitate fără ziduri și fără catalog. Ascultătorul nu trebuia să fie student, să locuiască într-un centru universitar sau să posede o bibliotecă. Era suficient să aibă acces la receptor. Din acest punct de vedere, radioul a funcționat ca o infrastructură de democratizare culturală.
Mai important, conferențiarul era obligat să-și adapteze discursul. Un text conceput pentru colegi de breaslă nu putea fi pur și simplu citit la microfon. Publicul era eterogen, iar explicația trebuia să aibă o logică orală: propoziții mai limpezi, exemple, ritm, recapitulare. Aici se găsește una dintre originile profesionale ale comunicării științei: specialistul învață că adevărul nu se micșorează atunci când este explicat, dar se poate deforma dacă simplificarea devine neglijentă.
Acest model a creat și o formă timpurie de arhivă cultural-științifică. Conferințele radiofonice au fost ulterior recuperate în volume și colecții, iar patrimoniul sonor al Radiodifuziunii a conservat voci și idei care altfel ar fi rămas limitate la auditorii restrânse. Promovarea științei apare astfel nu doar ca difuzare în timp real, ci și ca producere de memorie publică.
Repere europene: Radio Sorbonne și Funkkolleg
Comparația europeană confirmă că radioul a fost perceput ca extensie a universității. În Franța, Radio Sorbonne începe la 1 decembrie 1947 un program rezervat învățământului superior, iar în 1949 este creată Université Radiophonique Internationale.[6] Modelul francez este mai târziu decât experiența românească din 1930, dar ilustrează aceeași idee instituțională: cunoașterea poate părăsi sala de curs fără a-și pierde caracterul academic.
În Republica Federală Germania, Hessischer Rundfunk lansează la 5 mai 1966 „Funkkolleg”, realizat împreună cu Universitatea din Frankfurt și cu Ministerul Culturii din landul Hessa. Programul oferea cursuri radiofonice și certificate, fiind folosit inclusiv pentru perfecționarea profesorilor și pentru deschiderea accesului către studii universitare.[7] Spre deosebire de simpla emisiune de popularizare, Funkkolleg apropie radioul de educația formală și demonstrează că mass-media poate deveni infrastructură pedagogică.
România, Franța și Germania oferă, așadar, trei formule diferite ale aceleiași intuiții: radioul este un multiplicator al cunoașterii. Diferența față de prezent este controlul editorial. Emisia radiofonică era limitată, iar selecția conferențiarilor se făcea instituțional. Această filtrare putea exclude voci, dar oferea publicului un reper de autoritate. În mediul digital, bariera de intrare a dispărut; câștigul de pluralism este real, dar odată cu el dispare și o parte din filtrul de validare.
I.2. Televiziunea – știința capătă imagine
Dacă radioul a transformat vocea savantului într-o prezență publică, televiziunea a schimbat însăși gramatica explicației. Un fenomen putea fi arătat, nu doar descris. O structură microscopică putea fi desenată sau animată; un experiment putea fi filmat; un ecosistem putea fi urmărit în teren; un telescop, un reactor, o operație medicală sau un sit arheologic puteau deveni experiență vizuală. Imaginea a mărit puterea pedagogică a mass-media, dar a creat și tentația spectacolului.
Reper românesc: „Teleenciclopedia” – continuitatea unei instituții culturale
În România, „Teleenciclopedia” este unul dintre cele mai durabile exemple de educație prin televiziune. TVR consemnează debutul la 22 mai 1965 și faptul că emisiunea a împlinit 60 de ani în 2025. Formatul a abordat și abordează natură, tehnologie, sănătate, istorie, artă și alte domenii ale cunoașterii, beneficiind de-a lungul timpului de consultanți științifici și culturali.[8] Longevitatea sa arată că publicul poate accepta și căuta un conținut dens dacă acesta este construit cu rigoare și eleganță vizuală.
„Teleenciclopedia” a avut o funcție care depășește popularizarea unor fapte. A creat un ritual săptămânal al cunoașterii. Într-o epocă în care oferta de televiziune era redusă, programul organiza atenția publicului și legitima ideea că știința, natura, tehnologia și cultura generală au loc în prime time. Din perspectiva istoriei mass-media, aceasta este o diferență esențială față de prezent: conținutul educativ nu trebuia să lupte cu mii de alternative afișate simultan pe același ecran.
Televiziunea a introdus însă o responsabilitate suplimentară. O imagine convingătoare poate părea mai adevărată decât o explicație verbală, chiar când este scoasă din context. Montajul selectează, ritmul comprimă, grafica poate sugera certitudine acolo unde cercetarea exprimă probabilitate. De aceea, televiziunea științifică de calitate are nevoie de consultanță de specialitate, verificarea datelor și o delimitare clară între ilustrație și dovadă.
Repere europene: BBC/Open University și „Quark”
În Marea Britanie, parteneriatul dintre BBC și Open University a transformat televiziunea și radioul în componente ale educației universitare la distanță. Open University a început predarea în ianuarie 1971; primul program oficial de televiziune, „Open Forum”, a fost difuzat pe BBC2 la 3 ianuarie 1971, iar oferta inițială includea un curs fundamental de știință.[9] Ulterior, colaborarea a evoluat de la lecții televizate la coproducții destinate publicului larg, distribuite pe televiziune, radio și platforme digitale. Modelul arată trecerea de la „televiziunea ca sală de curs” la „televiziunea ca poartă către învățare”.
În Italia, „Quark”, creat și prezentat de Piero Angela, a debutat în 1981. Arhivele RAI indică emisiuni despre creier, îmbătrânire, adaptabilitate și cercetarea medicală încă din primul an, iar Piero Angela a explicat ulterior că a dorit un „rendez-vous” stabil cu știința, nu documentare difuzate întâmplător.[10] Forța acestui model stă în continuitate și în figura mediatorului: prezentatorul nu este doar cititor de text, ci garant al unei metode de explicare, punând întrebarea pe care publicul ar pune-o specialistului.
Prin aceste exemple se vede o schimbare majoră față de radio. La televiziune, jurnalistul sau prezentatorul devine adesea interfața vizibilă dintre expert și public. Încrederea se poate transfera de la instituția științifică la persoana care explică. Acest transfer este util atunci când mediatorul este riguros, dar devine fragil atunci când personalitatea prezentatorului ajunge să conteze mai mult decât sursa și metoda.
I.3. Online video – de la program la flux
A treia etapă schimbă nu doar suportul, ci și arhitectura circulației informației. În televiziunea clasică, redacția decidea grila, iar publicul se întâlnea cu programul la o oră fixă. În mediul online video, conținutul este permanent disponibil, poate fi căutat, decupat, comentat, redistribuit și recomandat algoritmic. Evenimentul transmis live devine apoi arhivă; o conferință de o oră poate genera clipuri de câteva minute; un fragment poate circula independent de contextul inițial.
Cercetările recente descriu mediul digital ca spațiu de extindere a comunicării științei dincolo de relația unidirecțională. Un reper folosit aici este Noriko Hara, profesoară de Information Science la Indiana University Bloomington, în Statele Unite, și cercetătoare în informatică socială, cu studii despre comunități online, schimb de cunoaștere și participarea publicului la știință prin tehnologii digitale. Articolul său din 2026 este relevant tocmai pentru că analizează participarea publicului la știință în medii tehnologice și explică felul în care platformele pot transforma publicul din simplu receptor în participant la dialog și, uneori, la producerea cunoașterii.[11] Platforme precum YouTube, Instagram, Reddit sau TikTok permit atât transmiterea, cât și răspunsul publicului, iar oamenii pot interacționa direct cu cercetători și instituții fără bariere de timp sau spațiu. Un al doilea reper este studiul semnat de Olivia Fischer, afiliată Universității din Zürich, Loris T. Jeitziner, afiliat University of Applied Sciences and Arts Northwestern Switzerland și Universității din Basel, și Dirk U. Wulff, cercetător la Max Planck Institute for Human Development din Berlin și afiliat Universității din Basel. Echipa combină psihologia și analiza datelor pentru a examina empiric reacția publicului la conținut științific video. Studiul lor asupra TED Talks distribuite pe YouTube este important pentru tema noastră deoarece măsoară relația dintre componenta afectivă a prezentării și angajamentul publicului, arătând că forma emoțională și tonalitatea pot influența vizibilitatea și reacția audienței.[12] Pentru știință, aceasta este simultan o oportunitate și o avertizare: accesibilitatea crește, dar competiția pentru atenție favorizează formele cu impact emoțional.
Instituțiile științifice devin propriile redacții video
O noutate importantă este faptul că instituțiile de cercetare nu mai depind exclusiv de presă pentru a ajunge la public. Agenția Spațială Europeană menține servicii video, transmisii și colecții de materiale științifice online, inclusiv ESA Web TV și arhive video tematice.[13] CERN își definește explicit activitatea de education and outreach ca parte a misiunii sale și folosește evenimente, webcasts, colecții video și colaborarea cu creatori pentru a explica cercetarea unui public foarte larg.[14] În acest model, instituția științifică devine simultan sursă, producător și distribuitor media.
Avantajul este evident: cercetătorul poate vorbi direct, integral și cu acces la propriile date. Riscul este la fel de clar: comunicarea instituțională poate selecta cu precădere reușitele și poate evita controversele, eșecurile sau incertitudinile. Jurnalismul științific rămâne necesar tocmai pentru că între promovarea instituțională și interesul public există uneori o diferență. Presa trebuie să verifice, să compare, să caute opinii independente și să întrebe nu doar „ce s-a descoperit?”, ci și „cât de solid este?”, „ce nu știm încă?” și „cine contestă?”.
Reper românesc: de la transmisia instituțională la creatorul independent
Și în România, instituțiile academice folosesc tot mai vizibil mediul video. Academia Română anunță și transmite în direct pe propriul canal YouTube conferințe publice; un exemplu recent este conferința „Dacia și lumea romană”, susținută la 24 septembrie 2026 și anunțată explicit ca transmisie live pe canalul Academiei.[15] Din punct de vedere al comunicării științei, gestul este mai important decât pare: conferința nu mai aparține exclusiv sălii. Ea capătă public național, diasporic și ulterior arhivistic.
În paralel s-a dezvoltat figura cercetătorului-comunicator independent. Fizicianul român Cristian Presură, cercetător format în fizică și cunoscut pentru activitatea sa de popularizare prin proiectul „Fizica Povestită”, producție video, podcast și intervenții publice, este un exemplu vizibil. Radio România Cultural a preluat și dezbătut explicit ideea folosirii cercetătorilor în popularizarea științei, pornind de la o prezentare a sa în cadrul FameLab.[16] Importanța acestui model constă în eliminarea unei verigi: cercetătorul nu mai așteaptă invitația unei redacții, ci își construiește propriul canal și propriul public.
Această autonomie schimbă și statutul jurnalistului. El nu mai este singurul traducător al științei, dar poate deveni verificator, curator și moderator al unui spațiu saturat de conținut. În mediul online, competența jurnalistică se mută parțial de la „a avea acces la sursă” la „a ordona sursele, a verifica contextul și a arăta publicului diferența dintre probă, opinie, ipoteză și reclamă”.
Capitolul II. Între cunoaștere și zgomot
II.1. De la public receptor la public participant
Multă vreme, comunicarea științifică a fost organizată pe presupunerea că publicului îi lipsește cunoașterea, iar soluția este furnizarea de informație. Acest model, util în anumite situații, este insuficient pentru teme în care valorile, experiențele, riscurile și interesele sociale sunt puternice. Oamenii nu evaluează informația numai după conținut, ci și după încrederea în sursă, identitate, experiență și context. Comunicarea eficientă cere, prin urmare, și ascultare.
Raportul National Academies subliniază că oamenii de știință au nu doar datoria de a vorbi despre activitatea lor, ci și de a asculta publicul, iar angajamentul în două sensuri poate clarifica ce probleme sunt considerate relevante de comunități.[17] În Europa, această orientare este vizibilă și în politica recentă. Comisia Europeană arăta în 2026 că încrederea în știință rămâne ridicată, dar nu poate fi considerată garantată, iar cetățenii se așteaptă ca oamenii de știință să petreacă mai mult timp explicându-și activitatea publicului.[18]
Pentru mass-media, trecerea la dialog nu înseamnă abandonarea standardelor profesionale și nici transformarea adevărului factual în vot de popularitate. Înseamnă includerea întrebărilor publicului, explicarea incertitudinii și recunoașterea diferenței dintre dezacord științific legitim și falsă controversă. Un jurnalist bun nu pune pe același plan o concluzie susținută de un corp masiv de dovezi și o afirmație izolată doar pentru a crea aparența de „echilibru”.
II.2. Câștiguri și riscuri: lumina și umbra popularizării
Primul câștig este accesul. Radioul a depășit distanța; televiziunea a depășit limitele explicației exclusiv verbale; online-ul depășește ora și frontiera. Al doilea câștig este vizualizarea. Grafica, animația, filmarea de laborator și imaginile satelitare pot face inteligibile fenomene inaccesibile simțurilor. Al treilea este viteza: rezultatele, conferințele și reacțiile experților pot ajunge la public în timp real. Al patrulea este arhivarea: conținutul poate fi revăzut, citat și integrat în educație.
Mai există însă un câștig mai greu de măsurat: constituirea culturii științifice. Promovarea științei nu înseamnă doar anunțarea unor descoperiri. Înseamnă formarea unei deprinderi publice de a întreba „care este dovada?”, „cine a verificat?”, „ce limitări are studiul?”, „este o corelație sau o cauzalitate?”, „rezultatul a fost reprodus?”. Mass-media poate contribui la această alfabetizare dacă prezintă nu doar concluzia spectaculoasă, ci și mecanismul prin care știința ajunge la concluzie.
În această logică, istoria „Universității Radio” capătă o actualitate surprinzătoare. Scopul ei nu era să transforme ascultătorul în specialist, ci să-l apropie de structura cunoașterii și de oamenii care o produc. Aceeași misiune poate fi recunoscută astăzi în transmisiunile academice, în documentarul științific și în canalul video al unui cercetător. Tehnologia se schimbă; nevoia de mediere inteligentă rămâne.
Riscurile: când vizibilitatea amenință rigoarea
Cel mai vizibil risc este simplificarea excesivă. Un rezultat cu multe condiții și limite poate deveni un titlu categoric. „Poate contribui” se transformă în „produce”; „asociat cu” devine „cauzează”; un studiu preliminar devine „descoperire revoluționară”. În televiziune și mai ales în video online, presiunea pentru claritate vizuală poate încuraja concluzia rapidă. Dar știința este adesea tocmai disciplina nuanței.
Al doilea risc este senzaționalizarea. Cercetarea medicală, inteligența artificială, clima, energia, spațiul și genetica sunt teme cu mare potențial emoțional. Titlul alarmist sau promisiunea miraculoasă poate crește audiența, dar erodează încrederea când realitatea nu confirmă mesajul. Studiile asupra comunicării științifice în social media arată că afectul poate influența puternic angajamentul publicului; tocmai de aceea emoția trebuie folosită responsabil, nu ca substitut pentru dovadă.[19]
Al treilea risc este dezinformarea. În mediul online, un material fals poate avea aceeași calitate vizuală ca unul corect. Un vorbitor fără competență poate adopta decorul, grafica și vocabularul expertului. Inteligența artificială generativă adaugă o problemă suplimentară: poate produce texte, voci, imagini și secvențe video plauzibile, reducând costul falsificării. Pentru public, devine esențială verificarea originii, a autorului, a instituției și a datelor invocate.
Al patrulea risc este algoritmizarea vizibilității. Platforma nu ordonează conținutul după valoarea epistemică, ci după criterii de relevanță, interes și probabilitate de interacțiune. Adevărul științific nu primește automat prioritate. O explicație corectă, lentă și prudentă poate pierde competiția cu o afirmație spectaculoasă și simplă. De aici apare o nouă obligație pentru comunicator: să păstreze rigoarea, dar să învețe limbajul mediului – ritm, imagine, structură narativă – fără a prelua logica distorsionantă a viralității.
II.3. Jurnalistul de știință – între dovadă și spectacol
În epoca în care cercetătorul poate vorbi direct publicului, s-ar putea crede că jurnalistul de știință devine inutil. Se întâmplă contrariul. Cu cât cresc sursele, cu atât crește nevoia de verificare și ordonare. Jurnalistul nu concurează cu cercetătorul pe competență disciplinară; rolul său este să pună rezultatul într-un context public: ce este nou, ce știm deja, cine finanțează cercetarea, ce metodă a fost folosită, ce spun alți specialiști, ce limite există și ce consecințe reale poate avea.
Pentru o practică responsabilă, pot fi formulate câteva reguli minimale. Sursa primară trebuie identificată înaintea comunicatului de presă. Titlul nu trebuie să depășească forța dovezii. Incertitudinea trebuie explicată, nu ascunsă. Conflictul de interese și finanțarea sunt informații relevante. Expertiza trebuie verificată pe domeniul exact al subiectului, nu pe prestigiul general al persoanei. Preprintul trebuie diferențiat de articolul evaluat de colegi. Corelația trebuie separată de cauzalitate. Iar imaginea – fie ea filmare, animație sau ilustrație generată – trebuie etichetată atunci când nu reprezintă direct fenomenul descris.
Jurnalismul științific are și o funcție democratică. Deciziile despre sănătate, energie, climă, securitate tehnologică, agricultură sau inteligență artificială au consecințe colective. Cetățeanul nu poate participa informat dacă rezultatele științifice sunt fie inaccesibile, fie deformate. În acest sens, promovarea științei nu este ornament cultural, ci infrastructură civică.
Capitolul III. România și Europa – cunoașterea fără frontiere
III.1. Trei medii, trei logici – o lectură comparativă
| Mediu |
Forță principală |
Relația cu publicul |
Risc dominant |
Exemple |
| Radio |
Voce, explicație, acces la distanță |
Autoritate instituțională; ritm oral |
Lipsa imaginii; dependența de selecția redacțională |
„Universitatea Radio”; Radio Sorbonne; Funkkolleg |
| Televiziune |
Imagine, demonstrație, documentar |
Vizualizare și ritual de program |
Spectacularizare; compresia nuanțelor |
„Teleenciclopedia”; BBC/Open University; „Quark” |
| Online video |
Acces permanent, live, arhivă, interacțiune |
Participare, căutare, distribuție globală |
Algoritmi, fragmentare, dezinformare, confuzie între popularitate și validitate |
Academia Română online; ESA; CERN; creatori independenți |
Tabelul arată că evoluția mediilor nu poate fi descrisă simplu ca progres liniar. Fiecare etapă rezolvă o limită și introduce o vulnerabilitate nouă. Radioul deschide accesul, dar păstrează o comunicare în principal unidirecțională. Televiziunea face vizibil ceea ce vocea nu poate arăta, dar poate confunda forța imaginii cu forța argumentului. Online-ul democratizează producția și răspunsul publicului, dar transferă o parte din selecție către algoritmi și către mecanisme comerciale ale atenției.
III.2. România – de la patrimoniu la strategie
România dispune de o tradiție autentică de mediatizare a cunoașterii. „Universitatea Radio” arată că ideea educației prin mass-media a fost formulată instituțional încă din perioada interbelică. „Teleenciclopedia” demonstrează că televiziunea poate construi continuitate culturală pe termen de decenii. Emisiuni și platforme contemporane precum „Știința 360”, transmisiunile video ale Academiei Române și activitatea unor cercetători-comunicatori arată că există public și resurse profesionale pentru o nouă etapă.[20]
Problema nu este absența exemplelor, ci lipsa unei strategii integrate. Promovarea științei românești ar putea fi gândită pe trei niveluri. Primul este instituțional: institutele, universitățile și academiile trebuie să producă materiale clare, verificabile și reutilizabile de presă. Al doilea este jurnalistic: redacțiile trebuie să păstreze sau să reconstruiască expertiza tematică și relația cu surse independente. Al treilea este educațional-digital: conținutul video de calitate trebuie adaptat platformelor fără a fi redus la simpla reclamă instituțională.
În această strategie, arhivele au un rol major. România deține patrimoniu radiofonic și televizat care poate fi recontextualizat online. O conferință a lui Dimitrie Gusti, un fragment dintr-o veche emisiune științifică, o explicație contemporană a unui cercetător și o animație modernă pot fi puse în dialog. Astfel, istoria științei nu mai este un capitol separat de comunicarea prezentului, ci devine resursă pentru alfabetizarea științifică.
Pentru publicul tânăr, forma este decisivă, dar nu suficientă. Video-ul scurt poate deschide poarta, însă nu poate înlocui explicația lungă. O strategie matură folosește formate în trepte: clipul atrage, materialul de câteva minute explică, interviul sau conferința aprofundează, iar sursa primară permite verificarea. În felul acesta, platforma nu devine capăt de drum, ci începutul unui traseu către cunoaștere.
Un program național de comunicare publică a științei ar trebui să creeze punți stabile între redacțiile serviciilor publice de radio și televiziune, Academia Română, universități, institute de cercetare și comunitatea comunicatorilor independenți. Nu este necesară uniformizarea mesajului, ci construirea unei rețele de acces la experți și la surse primare. În situații de criză – sănătate publică, dezastre, energie, securitate cibernetică – această infrastructură ar reduce timpul pierdut pentru identificarea competenței reale și ar limita spațiul ocupat de pseudoexpertiză.
O asemenea strategie trebuie să includă și formarea. Cercetătorul are nevoie de exercițiul explicației pentru public, iar jurnalistul are nevoie de alfabetizare metodologică: cum se citește un articol științific, ce înseamnă evaluarea inter pares, cum se interpretează un interval de încredere, ce diferență există între studiu observațional și experiment, ce este un preprint și ce înseamnă retragerea unei lucrări. În mediul video, ambii trebuie să înțeleagă și mecanismele imaginii: montajul, grafica, sursa ilustrației și riscul ca vizualul să sugereze mai multă certitudine decât există în date.
În sfârșit, succesul nu ar trebui evaluat exclusiv prin audiență. Numărul de vizualizări este un indicator de distribuție, nu de înțelegere. O comunicare științifică matură urmărește dacă publicul ajunge la surse, dacă poate distinge consensul de controversă, dacă revine la conținut și dacă dobândește instrumente de verificare. În acest sens, criteriul cel mai important nu este cât de repede circulă informația, ci cât de bine rezistă ea după ce a circulat.
III.3. Europa – aceeași misiune, alte modele
Comparațiile europene confirmă această evoluție: Radio Sorbonne și Funkkolleg au folosit radioul pentru extinderea educației; BBC și Open University au legat televiziunea de învățământul la distanță; RAI a făcut din popularizarea științei un format recognoscibil și durabil; ESA și CERN folosesc astăzi video-ul online pentru a transforma instituția de cercetare într-un actor media direct. În fiecare etapă, tehnologia a schimbat forma întâlnirii dintre știință și societate.
Concluzii
Istoria relației dintre mass-media și știință poate fi citită ca o istorie a apropierii. Radioul a apropiat vocea savantului de casa ascultătorului. Televiziunea a apropiat imaginea experimentului, a naturii și a tehnologiei de ochiul publicului. Mediul online video apropie instituția și cercetătorul de cetățean în timp real și îi oferă acestuia posibilitatea de a răspunde. Dar apropierea tehnică nu garantează înțelegerea.
Cazul românesc este relevant tocmai pentru continuitatea sa. „Universitatea Radio” din 1930 arată o intuiție timpurie: mass-media poate fi catedră fără a fi universitate în sens formal. „Teleenciclopedia” arată că imaginea poate susține un proiect educativ de foarte lungă durată. Mediul online demonstrează astăzi că aceeași misiune poate trece dincolo de grila de programe și de frontiera națională. România nu pornește, așadar, de la zero; are o genealogie a comunicării publice a cunoașterii care merită recuperată și actualizată.
Miza prezentului este însă mai grea decât cea a epocii radioului. Nu mai avem penurie de informație, ci exces. Nu mai avem o singură catedră la microfon, ci mii de ecrane care vorbesc simultan. În această abundență, criteriul central devine discernământul. Promovarea științei nu trebuie măsurată numai în audiențe, vizualizări sau distribuiri, ci în capacitatea de a lăsa publicului o întrebare mai bună, o sursă verificabilă și o înțelegere mai corectă a modului în care funcționează cunoașterea.
De aceea, alianța dintre cercetător, jurnalist și instituția media rămâne esențială. Cercetătorul aduce competența și contactul cu dovada. Jurnalistul aduce întrebarea, verificarea și contextul. Mediul aduce accesul și forma. Când una dintre aceste componente lipsește, comunicarea se dezechilibrează. Când funcționează împreună, mass-media nu doar „promovează” știința: contribuie la cultura științifică a societății.
Bibliografie
- Bibliografie clasică
Bucchi, Massimiano; Trench, Brian (eds.), Routledge Handbook of Public Communication of Science and Technology, 3rd ed., Routledge, 2021, 344 p.
Bucchi, Massimiano; Trench, Brian, Science Communication: The Basics, Routledge, 2025, 160 p.
Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, ed. a III-a revăzută și adăugită, Polirom, Iași, 2007, 360 p.
Fischer, Olivia; Jeitziner, Loris T.; Wulff, Dirk U., “Affect in science communication: a data-driven analysis of TED Talks on YouTube”, Humanities and Social Sciences Communications, 11, 80 (2024).
Hara, Noriko, “Theoretical framework for technology-mediated public engagement with science”, Humanities and Social Sciences Communications, 13 (2026).
National Academies of Sciences, Engineering, and Medicine, Communicating Science Effectively: A Research Agenda, National Academies Press, Washington, D.C., 2017, 152 p., DOI: 10.17226/23674.
Petcu, Marian, Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, Polirom, Iași, 2012, 1416 p.
Sava, Mircea, „Public Understanding of Science: Science PR and Popular Culture”, Revista Română de Jurnalism și Comunicare, vol. 6, nr. 1, 2011, pp. 5–13.
Sava, Mircea, Știință și comunicare. De la popularizare la comunicarea publică a științei, Editura Universității din București, București, 2016, 210 p.
Sălcudean, Minodora, „Jurnalism științific. Cum a schimbat pandemia de Covid-19 raportul dintre jurnalism și știință?”, Revista Transilvania, nr. 5/2022, pp. 12–20, DOI: 10.51391/trva.2022.05.03.
- Surse digitale
Academia Română, „Conferința Dacia și lumea romană”, 24 septembrie 2026, anunț și transmisie online, accesat la 4 octombrie 2026, 09:00.
CERN, „Inspire and educate” și resursele Education & Outreach, accesat la 4 octombrie 2026, 08:45.
European Commission, Directorate-General for Research and Innovation, „Initiating a European community of practice on trust in science”, 19 februarie 2026, accesat la 4 octombrie 2026, 09:35.
European Commission, EU Grants: Horizon Europe Social Media Guide, version 1.0, 1 October 2023.
European Space Agency, ESA Web TV / Science video collections, accesat la 4 octombrie 2026, 08:30.
Hessischer Rundfunk, „hr-Chronik 1960 bis 1969”, secțiunea Funkkolleg, accesat la 3 octombrie 2026, 09:00.
The Open University Digital Archive, „The OU Story: The first 10 years 1969–1979”, accesat la 3 octombrie 2026, 10:40.
RAI Teche, „Programmi TV per la salute 1975–1982”, secțiunea „Quark”; RadioCorriereTV, interviu cu Piero Angela, accesat la 3 octombrie 2026, 11:10.
Radio France, „La RDF ou Radiodiffusion Française”, secțiunea Radio Sorbonne, accesat la 3 octombrie 2026, 08:35.
Radio România Cultural, „Hai să ne folosim și de cercetători în popularizarea științei!”, 28 octombrie 2021, accesat la 4 octombrie 2026, 09:20.
Radio România Cultural, „Școala la microfon: Universitatea Radio – cea mai longevivă emisiune a radioului public”, accesat la 2 octombrie 2026, 19:05.
Societatea Română de Radiodifuziune / Arhiva Radio România, documente privind „Universitatea Radio” și prelegerea lui Dimitrie Gusti, accesat la 2 octombrie 2026, 18:40.
Televiziunea Română, „Teleenciclopedia”, TVR 1, istoric și prezentare, accesat la 3 octombrie 2026, 10:15.
Note
[1] Massimiano Bucchi și Brian Trench (eds.), Routledge Handbook of Public Communication of Science and Technology, ed. a III-a, Routledge, 2021. Bucchi este profesor la Universitatea din Trento, Italia, specialist în Știință, Tehnologie și Societate și director al masterului SCICOMM; Trench este cercetător irlandez și fost jurnalist de știință, fost cadru universitar la Dublin City University și una dintre figurile importante ale rețelei PCST. Accesat la 2 octombrie 2026, 18:20.
[2] European Commission, EU Grants: Horizon Europe Social Media Guide, v. 1.0, 1 octombrie 2023, secțiunea „Communicating vs disseminating”. Accesat la 2 octombrie 2026, 18:30.
[3] National Academies of Sciences, Engineering, and Medicine, Communicating Science Effectively: A Research Agenda, Washington, D.C., National Academies Press, 2017, cap. 4, DOI 10.17226/23674. Instituția reunește academiile naționale americane și produce rapoarte de sinteză bazate pe expertiză multidisciplinară.
[4] Societatea Română de Radiodifuziune / Arhiva Radio România, documente privind inaugurarea „Universității Radio” la 3 martie 1930 prin prelegerea lui Dimitrie Gusti „Menirea radiofoniei românești”. Accesat la 2 octombrie 2026, 18:40.
[5] Radio România Cultural, „Școala la microfon: Universitatea Radio – cea mai longevivă emisiune a radioului public”, material documentar privind programul și personalitățile invitate. Accesat la 2 octombrie 2026, 19:05.
[6] Radio France, „La RDF ou Radiodiffusion Française”: Radio Sorbonne începe la 1 decembrie 1947; Université Radiophonique Internationale este creată în 1949. Accesat la 3 octombrie 2026, 08:35.
[7] Hessischer Rundfunk, „hr-Chronik 1960 bis 1969”: 5 mai 1966 – debutul „Funkkolleg”, realizat împreună cu Universitatea din Frankfurt și Ministerul Culturii din Hessa. Accesat la 3 octombrie 2026, 09:00.
[8] Televiziunea Română, „Teleenciclopedia”, TVR 1: debut la 22 mai 1965; program cu teme de natură, tehnologie, sănătate, artă și alte domenii. Accesat la 3 octombrie 2026, 10:15.
[9] The Open University Digital Archive, „The OU Story: The first 10 years 1969–1979”: primul program oficial OU la BBC2, „Open Forum”, 3 ianuarie 1971; în același an funcționa și cursul fundamental de știință S100. Accesat la 3 octombrie 2026, 10:40.
[10] RAI Teche, „Programmi TV per la salute 1975–1982”, secțiunea „Quark viaggi nel mondo della scienza” (1981); RadioCorriereTV, interviu cu Piero Angela despre geneza formatului „Quark”. Accesat la 3 octombrie 2026, 11:10.
[11] Noriko Hara, „Theoretical framework for technology-mediated public engagement with science”, Humanities and Social Sciences Communications, vol. 13, art. 1091, 2026, DOI 10.1057/s41599-026-07466-8. Hara este profesoară de Information Science la Luddy School of Informatics, Computing & Engineering, Indiana University Bloomington, SUA; cercetarea ei privește informatica socială, comunitățile online, schimbul de cunoaștere și participarea publicului la știință în medii digitale. Accesat la 3 octombrie 2026, 16:20.
[12] Olivia Fischer, Loris T. Jeitziner și Dirk U. Wulff, „Affect in science communication: a data-driven analysis of TED Talks on YouTube”, Humanities and Social Sciences Communications, 11, art. 80, 2024, DOI 10.1057/s41599-023-02247-z. Afiliările declarate de articol: University of Zurich, Elveția (Fischer); University of Applied Sciences and Arts Northwestern Switzerland și University of Basel, Elveția (Jeitziner); University of Basel și Max Planck Institute for Human Development, Berlin, Germania (Wulff). Accesat la 3 octombrie 2026, 16:45.
[13] European Space Agency, ESA Web TV și colecțiile video tematice „Science”. Accesat la 4 octombrie 2026, 08:30.
[14] CERN, „Inspire and educate”, resursele de Education & Outreach și materialele publice de comunicare. Accesat la 4 octombrie 2026, 08:45.
[15] Academia Română, „Conferința Dacia și lumea romană”, 24 septembrie 2026; anunțul precizează transmiterea în direct pe canalul YouTube al Academiei Române. Accesat la 4 octombrie 2026, 09:00.
[16] Radio România Cultural, „Știința 360 – Hai să ne folosim și de cercetători în popularizarea științei!”, 28 octombrie 2021, material care pornește de la prezentarea fizicianului Cristian Presură la FameLab. Accesat la 4 octombrie 2026, 09:20.
[17] National Academies of Sciences, Engineering, and Medicine, Communicating Science Effectively: A Research Agenda, 2017, cap. 3: accent pe comunicare și ascultare în relația dintre oamenii de știință și public.
[18] European Commission, Directorate-General for Research and Innovation, „Initiating a European community of practice on trust in science”, 19 februarie 2026. Materialul arată că încrederea în știință rămâne ridicată în Europa, dar nu poate fi considerată garantată, iar cetățenii așteaptă mai multă explicare publică din partea cercetătorilor. Accesat la 4 octombrie 2026, 09:35.
[19] Fischer, Jeitziner și Wulff, op. cit., 2024, privind relația dintre caracteristicile afective ale prezentării și angajamentul publicului în mediul YouTube.
[20] Radio România Cultural, „Știința 360”, arhiva emisiunii și prezentarea formatului. Pagina descrie emisiunea drept magazin tehnico-științific și îl include între colaboratori pe fizicianul Cristian Presură. Accesat la 4 octombrie 2026, 09:50.